Rapoartele legate de PLA arată că se conturează o nouă ordine regională, notează Geopolitical Futures.
<< O schimbare semnificativă este în curs în modul în care China percepe Japonia ca amenințare militară. Conform evaluărilor legate de Armata Populară de Eliberare (PLA), în special dintr-un raport publicat săptămâna trecută de think tank-ul din domeniul apărării, cu sediul la Beijing, Lande, Japonia nu mai este privită doar ca unul dintre numeroșii aliați ai Statelor Unite, ci ca un actor militar de același calibru – unul ale cărui capabilități trebuie abordate independent și care ar putea complica eforturile de reconciliere dintre SUA și China.
Îngrijorarea Chinei față de Japonia este ilustrată cel mai clar de evaluările privind răspunsul japonez și american la exercițiile PLA desfășurate luna trecută în apropierea Taiwanului. Rapoartele chineze au remarcat că mai multe drone americane MQ-4C Triton și avioane japoneze de supraveghere Falcon 2000MSA au fost deturnate de la patrulele lor obișnuite pentru a monitoriza exercițiile. Formularea rapoartelor evidențiază că Beijingul nu mai percepe Japonia ca pe un observator pasiv în arhitectura regională de supraveghere. Într-adevăr, platformele japoneze de informații, supraveghere și recunoaștere, infrastructura de bază și aranjamentele de partajare a datelor permit Tokyo-ului să acționeze independent în rețeaua regională de informații. Analiștii chinezi recunosc acum deschis că orice desfășurare majoră a PLA în apropierea Taiwanului ar fi detectată aproape imediat, forțând o schimbare doctrinară de la ascundere spre eficiență operațională sub observația constantă a SUA și Japoniei. Asocierea repetată a celor doi aliați în aceste evaluări semnalează că Beijingul îi consideră pe amândoi ca fiind constrângeri critice și egale asupra libertății operaționale a PLA.
Retorica chineză pe această temă reflectă mai mult decât o simplă iritare. Declarația prim-ministrului japonez Sanae Takaichi din 2025, conform căreia un eveniment neprezvăzut în Taiwan ar putea constitui o „situație care amenință supraviețuirea” Japoniei, a marcat deja o rupere decisivă de ambiguitatea anterioară. Pentru Beijing, implicația a fost că Japonia ar putea interveni militar fără a fi atacată prima. Ca răspuns, China a interzis exportul de bunuri cu dublă utilizare, a emis avertismente pentru turiștii chinezi și a intensificat presiunea diplomatică. Exercițiile PLA ulterioare au fost concepute pentru a transmite mesaje către Japonia, Taiwan și SUA. Și mesajul este clar: o implicare potențială a Japoniei într-o intervenție în Taiwan ar fi contracarată. În același timp, conceptul emergent al Chinei de „integrare a celor cinci mări” – coordonarea presiunii pe mai multe teatre maritime – tratează explicit Japonia ca pe un actor cheie de controlat, în special prin posibilitatea unei presiuni coordonate din partea Chinei, Rusiei și Coreei de Nord, care ar putea limita capacitatea Japoniei de a consolida Strâmtoarea Taiwanului.
Integrarea accelerată a capabilităților militare ale SUA și Japoniei a amplificat doar îngrijorările Chinei. Acordurile recente privind producția comună de rachete, extinderea exercițiilor comune în sud-vestul Japoniei și coordonarea lanțurilor de aprovizionare pentru minerale critice indică o alianță care devine tot mai sofisticată operațional și mai rezilientă strategic. Okinawa, deja importantă pentru proiecția de putere a SUA, este din ce în ce mai consolidată prin inițiative japoneze, cum ar fi desfășurarea de noi radare pe insule îndepărtate, care extind acoperirea de supraveghere asupra Mării Chinei de Est și a Strâmtorii Taiwan.
La anxietățile Beijingului se adaugă și cheltuielile de apărare ale Japoniei. Decizia Tokyo-ului de a aloca 2% din produsul intern brut pentru apărare, de a achiziționa capacități de lovire pe distanțe lungi și de a extinde producția de rachete reflectă un efort conștient de a crește valoarea sa ca aliat, în timp ce își consolidează capacitatea independentă de descurajare. Deși Japonia insistă că postura sa militară rămâne defensivă, achiziția de rachete de croazieră Tomahawk, extinderea razei de acțiune a rachetei Type 12 și dezvoltarea sistemelor hipersonice demonstrează o schimbare spre descurajarea regională. Aceasta subminează încrederea Beijingului că ar putea realiza o campanie rapidă sau limitată în Taiwan. Chiar dacă Japonia nu poate egala China cantitativ, capacitatea sa de a provoca pierderi, în special în coordonare cu forțele americane, complică planificarea chineză și crește riscurile de escaladare.
Într-adevăr, China păstrează în continuare o covârșitoare superioritate numerică în cheltuielile pentru apărare, inventarele de rachete și forțele navale și aeriene. De asemenea, în ciuda eforturilor sale de remilitarizare, Japonia nu își atinge obiectivele de recrutare și nu dispune de personalul necesar pentru operațiuni susținute la ritm ridicat sau pentru un conflict prelungit. Chiar și așa, impactul strategic nu este determinat doar de cifre. Poziția geografică a Japoniei de-a lungul primei lanțuri insulare, combinată cu capabilitățile sale ISR (informații, supraveghere și recunoaștere) și sistemele anti-acces, îi permite să exercite o influență substanțială asupra operațiunilor chineze în Marea Chinei de Est și în jurul Taiwanului. Unitățile japoneze de rachete de coastă, submarinele avansate și flota în creștere de avioane F-35 formează o rețea defensivă stratificată care poate perturba semnificativ mișcările PLA. Mai important, forțele Japoniei sunt foarte interoperabile cu sistemele americane, ceea ce sporește eficacitatea lor în situații de criză. Aceasta este o explicație importantă pentru care analizele militare chineze tratează din ce în ce mai mult Japonia ca pe o constrângere comparabilă cu cea pe care o reprezintă SUA, mai degrabă decât ca pe un jucător secundar.
Consecințele noii percepții a Beijingului asupra amenințării sunt multiple. Nevoia Chinei de capital străin, de piețe de export stabile și de acces la tehnologie a făcut ca o confruntare cu SUA să fie nesustenabilă din punct de vedere economic pe termen scurt. În mod similar, Statele Unite continuă să se bazeze pe China ca partener comercial major și centru de producție, ceea ce face o ruptură completă inacceptabilă economic. Japonia complică însă această dinamică. Chiar dacă Washingtonul și Beijingul reușesc să-și gestioneze rivalitatea, modernizarea militară a Japoniei și legătura explicită pe care Tokyo o face între securitatea Taiwanului și propria sa supraviețuire asigură faptul că punctele sensibile regionale nu pot fi rezolvate exclusiv printr-o acomodare SUA–China. Pentru Beijing, acest lucru înseamnă că un acord cu Washingtonul nu neutralizează complet provocarea strategică reprezentată de ascensiunea Japoniei.
Din punct de vedere strategic, China are într-adevăr unele motive să se teamă de ascensiunea Japoniei – nu pentru că Japonia ar rivaliza cu puterea Chinei, ci pentru că îi limitează opțiunile. Decizia analiștilor chinezi de a plasa Japonia la același nivel cu SUA probabil că va genera schimbări concrete în postura militară a Chinei. PLA va planifica din ce în ce mai mult având în vedere implicarea Japoniei în orice criză majoră, în special în scenarii care vizează Taiwanul. În loc să presupună că rolul Japoniei va fi nesemnificativ sau întârziat, planificarea operațională chineză va trata bazele japoneze, activele de supraveghere și infrastructura de comandă ca obiective-cheie ce trebuie neutralizate din timp. (Desigur, acest lucru nu implică o dorință de război cu Japonia; sugerează doar că Japonia va figura mult mai proeminent decât în trecut în planificarea chineză privind țintirea, războiul electronic și contramăsurile de supraveghere.)
În același timp, este probabil ca China să-și intensifice recursul la escaladarea orizontală și la presiunea pe mai multe teatre de operații pentru a contracara avantajele calitative tot mai mari ale Japoniei. O coordonare sporită cu Rusia și, într-o măsură mai mică, cu Coreea de Nord ar întinde Japonia și alți aliați ai SUA pe mai multe fronturi, complicând capacitatea Tokyo de a-și concentra resursele asupra Strâmtorii Taiwan. Această abordare este în concordanță cu conceptele emergente de luptă ale PLA și reflectă un efort mai amplu de a reduce efectul de descurajare al Japoniei, forțând-o să gestioneze riscuri simultane, în loc să mențină un singur punct de concentrare. Beijingul va continua, de asemenea, să-și extindă capabilitățile menite să submineze strategia de descurajare în evoluție a Japoniei. Aceasta include investiții sporite în forțe de rachete capabile să satureze apărările aeriene și antirachetă ale Japoniei, precum și în instrumente de război cibernetic și electronic destinate să contracareze rețelele japoneze de supraveghere, comandă și logistică. Obiectivul nu va fi înfrângerea Japoniei ca entitate militară izolată, ci menținerea capacității Chinei de a exercita pârghii coercitive, chiar și pe măsură ce capacitățile defensive și de contraatac ale Japoniei se consolidează.
Din punct de vedere diplomatic, Beijingul va încerca să mențină legăturile economice și relațiile comerciale cu Tokyo acolo unde este posibil, utilizând totodată presiuni economice selective pentru a semnala „linii roșii” în privința problemelor de securitate. (Japonia a făcut deja progrese modeste în diversificarea surselor de aprovizionare în domeniul prelucrării pământurilor rare, de la incidentul cu barca de pescuit din Insulele Senkaku/Diaoyu din 2010.) O separare completă este foarte puțin probabilă, în special având în vedere necesitatea Chinei de capital străin și stabilizarea economică, însă nivelul de încredere politică va rămâne probabil scăzut. Eforturile de a descuraja Japonia să își adâncească rolul de securitate sau de a crea o fisură între Tokyo și Washington vor continua, deși eficiența lor va fi limitată de percepția Japoniei asupra amenințării.
În cele din urmă, decizia Chinei de a trata Japonia ca o constrângere de nivel egal cu SUA nu reprezintă o schimbare temporară de retorică; este o dovadă a unei noi ordini regionale emergente. Ascensiunea Japoniei limitează opțiunile strategice ale Beijingului în același timp în care China caută stabilitate externă pentru a face față provocărilor economice interne. Această tensiune va defini atitudinea Chinei față de Japonia în anii care urmează. >>
