În timp ce președintele american Donald Trump promite că proiectul său „mare și frumos” de reduceri de taxe și cheltuieli va stimula puternic creșterea economică și că reducerile de impozite se vor autofinanța, istoria oferă puține dovezi în sprijinul acestor afirmații. În lipsa unui apetit pentru disciplina fiscală, întrebarea nu este dacă va exista o confruntare, ci ce formă va lua aceasta, notează Project Syndicate.
<< În Evul Mediu, bufonul curții era adesea cel care îndrăznea să-i spună regelui adevăruri incomode. La simulacrul de curte a președintelui american și totodată aspirant la statutul de monarh, acest rol îi revine pieței obligațiunilor.
Pe măsură ce proiectul „mare și frumos” al lui Trump de reduceri de taxe și creșteri de cheltuieli își croiește drum spre adoptarea sa în Congres, este din ce în ce mai clar că acesta nu va face nimic pentru a reduce deficitul bugetar de 6,4% din PIB înregistrat sub conducerea predecesorului său, Joe Biden, în 2024. Dimpotrivă, bugetul propus de Trump prefigurează probabil deficite de cel puțin 7% din PIB pentru restul mandatului său – cu excepția cazului în care apar șocuri majore precum o pandemie, o criză financiară sau un război, oricare dintre acestea putând împinge deficitele și mai sus.
Investitorii internaționali au manifestat mult timp un apetit aparent insațiabil pentru titlurile de stat americane, considerate în general drept cel mai sigur refugiu financiar. Însă, cu o datorie publică federală ajunsă la 122% din PIB – și cu o mare parte din aceasta trebuind a fi refinanțată în lunile următoare – s-ar putea ca respectivul apetit să nu mai dureze mult. Randamentul obligațiunilor americane pe 30 de ani se situează în jurul valorii de 5%, iar cel pe zece ani este în jur de 4,5%, ambele în creștere cu aproximativ două puncte procentuale față de acum un deceniu. Drept urmare, plățile de dobânzi pentru datoria existentă cresc vertiginos și au depășit deja cheltuielile cu apărarea.
Până acum ar trebui să fie evident că cei care au tratat datoria ca pe un „prânz gratuit”, fără consecințe semnificative asupra creșterii economice pe termen lung, au ignorat realități economice de bază. Așa cum am susținut de mult timp, normalizarea ratelor dobânzilor era inevitabilă. Nimeni nu ar fi trebuit să presupună că ratele extrem de scăzute vor dura la nesfârșit, cu atât mai puțin să parieze viitorul economic al țării pe această asumpție.
Această realitate a fost în cele din urmă înțeleasă chiar și de cei mai fanatici negaționiști ai datoriei. Atunci, de ce nu a fost asimilată și de Trump care – cel puțin în primul său mandat – a fost în general un pragmatic din punct de vedere economic, dispus să schimbe direcția atunci când politicile sale nu dădeau rezultate?
Răspunsul este că Trump este totodată și un realist politic. El înțelege că publicul american pur și simplu nu este pregătit să accepte nimic care să semene cu „austeritatea” – termenul folosit de progresiști ori de câte ori cineva sugerează că ar putea exista un compromis între beneficiile pe termen scurt ale unui stimul fiscal finanțat prin datorie și costurile sale pe termen lung.
Trump și adepții săi susțin că proiectul său de lege „mare și frumos” va stimula puternic creșterea economică, generând suficiente venituri pentru a compensa reducerile masive de taxe. Însă istoria oferă puțin sprijin pentru astfel de afirmații. Deși atât cheltuielile excesive conduse de democrați, cât și reducerile de taxe susținute de republicani au contribuit la creșterea datoriei SUA în ultimele două decenii, reducerile de taxe au reprezentat partea leului din această creștere. Mai mult, ideea că reducerile de taxe se autofinanțează a fost deja discreditată în anii 1980, când reducerile de impozite ale președintelui Ronald Reagan au dus la deficite uriașe, nu la o creștere auto-susținută.
Va declanșa datoria tot mai mare a Americii o criză în toată regula? Poate, dar un scenariu mai probabil este o continuare a creșterii treptate a ratelor dobânzilor pe termen lung. Trump nu va rezolva problema făcând presiuni asupra Rezervei Federale pentru a reduce dobânzile pe termen scurt. Cu excepția cazului în care economia intră în recesiune, Fed-ul are puțin spațiu de manevră pentru a reduce dobânzile fără a alimenta inflația – iar o inflație mai mare nu ar face decât să accelereze creșterea ratelor dobânzilolr pe termen lung.
Creșterea ratelor reale ale dobânzilor este alimentată de datoria globală în expansiune, instabilitatea geopolitică, creșterea cheltuielilor militare, fragmentarea comerțului multilateral, cerințele energetice ale inteligenței artificiale și politicile fiscale populiste. Deși forțele contrare, precum inegalitatea și schimbările demografice, ar putea exercita o anumită presiune descendentă asupra dobânzilor, este puțin probabil ca acestea să compenseze în curând factorii structurali și politici menționați. Așteptările inflaționiste sunt, de asemenea, destinate să crească dacă guvernele par incapabile sau lipsite de voință în a ține datoria sub control.
Un alt factor care ar putea crește dobânzile, în special în Statele Unite, este intenția lui Trump de a închide economia internă. În mod obișnuit, deficitele comerciale persistente sunt echilibrate de intrările de capital străin care le finanțează. Dar dacă aceste intrări scad, dobânzile vor crește și mai mult.
Desigur, nu este vorba doar despre Trump. Ratele dobânzilor începuseră deja să crească accentuat în timpul mandatului lui Biden. Dacă democrații ar fi câștigat președinția și ambele camere ale Congresului în 2024, perspectivele fiscale ale Americii probabil ar fi fost la fel de sumbre. Până când o criză nu lovește, există puțină voință politică de a acționa, iar orice lider care încearcă să promoveze o consolidare fiscală riscă să fie înlăturat de la putere prin vot.
Dar ce formă ar putea lua o astfel de criză? Așa cum explic în cartea mea recentă „Our Dollar, Your Problem”, răspunsul depinde de natura șocului care o declanșează și de modul în care reacționează guvernul. Va recurge Trump la o represiune financiară care sugrumă creșterea economică, așa cum au făcut Japonia – și, într-o măsură mai mică, Europa? Sau este mai probabil un nou val inflaționist? Indiferent de scenariu, investitorii în obligațiuni trag un semnal de alarmă: datoria „mare și frumoasă” a lui Trump va afecta în cele din urmă atât economia SUA, cât și dolarul. Oricât de inconfortabil ar fi, aceasta este o realitate pe care Trump nu-și poate permite să o ignore. >>
