Cine va prelua conducerea Rusiei și ce va face cu puterea obținută? Va exista o singură fază sau mai multe?
Deși sunt de ceva vreme inventariate nume și simulate scenarii, unghiurile moarte rămân imprevizibile și predominante. Cel mai probabil, tranziția puterii va crea un mediu și dinamici mai nefaste decât ceea ce a urmat prăbușirii Uniunii Sovietice.
Prima necunoscută e următoarea: în câte țăndări se va face regimul din cauza înfrângerii militare a armatei ruse pe frontul din Ucraina?
Cu cât vor fi mai multe, cu atât crește riscul unui inițial conflict armat intern, situație care va complica semnificativ orice pole position de potențiali lideri ai primei variante de Rusia post-Putin.
Dar dacă există ceva ce tinde spre certitudine, acela e faptul că, indiferent de cât de ordonată sau dezordonată vor fi ieșirea lui Putin din scenă și perioada care-i va urma, vor exista cel puțin două faze:
- O conducere de tranziție (poate chiar colectivă, ca după moartea lui Stalin, căci genul acela de dictator e acum la Moscova, cu diferența notabilă că sub Putin nu au existat gulag și teroare+crimă în masă prin foamete).
- Și abia apoi, o conducere mai de durată, rezultată fie în urma unor alegeri libere, fie a unor aranjamente de tip sovietic, în cerc restrâns, eventual asezonate cu o consultare populară de formă.
Dar o succesiune relativ rapidă de asemenea faze are șanse doar dacă scenariul de ansamblu al dispariției lui Putin va fi cel pozitiv, respectiv unul dominat de relativă acalmie (greu de crezut, însă, că ar putea fi chiar atât de simplu).
Chiar și așa, misiunea primei garnituri de conducere va fi delicată.
De dragul funcționalității și al recredibilizării țării, va fi nevoie de amendarea ori suspendarea Constituției mutilate recent de Putin, ca și de modificarea/suspendarea, în regim de avarie, a multor legi.
Nevoia unei asanări de urgență se va impune de la sine, dar raza ei de acțiune va fi din start problematică, întrucât orice conducere interimară/de tranziție are handicapul intrinsec al legitimității dubitabile sau de-a dreptul inexistente.
Tot în această fază, nu e exclus să se recurgă, pentru consolidarea mesajului și salvarea unor aparențe, chiar la un exercițiu retoric de „deputinizare”, după modelul criticii hrușcioviste la adresa epocii Stalin (dar devansând-o, ca fază, și realizând-o imediat, nu după câțiva ani de la dispariția dictatorului, cum a procedat Hrușciov, și, în orice caz, mult mai transparent și îndrăzneț decât o făcuse fostul lider sovietic).
Pe de altă parte, raportat la Rusia zilelor noastre, nu e exclus ca jocul să fie complicat de o matrioșcă a variabilelor.
De pildă, indiferent de scenariul prăbușirii regimului Putin – calm sau furtunos – e greu de crezut că nu va miji destul de rapid „lupta de eliberare” a Ceceniei și nu numai a ei (deși la acest capitol e drept că poate fi vorba de tipuri diferite de „luptă” și tipuri diferite de „eliberare”, regiunile Rusiei fiind totuși eterogene și etnic, și istoric, și din perspectiva relației cu centrul).
Cea mai nefastă ipoteză, deopotrivă pentru ruși și pentru aliații euroatlantici, e izbucnirea, imediat, a unui război civil, în primul rând unul purtat de facțiuni politico-siloviko-oligarho-militare, toate bine înarmate sau cu acces relativ facil la armament și luptători.
„Farmecul” paramilitar e la cote în creștere în Rusia de azi și deja are o bază solidă – prin existența Wagner, dar și a altor grupări mai puțin celebre, ca și prin tentația deja cunoscută de a fi înființate noi grupări de mercenari (de către Kadîrov, dacă mai rezistă; de către Gazprom; sau pur și simplu prin extinderea Wagner, care în prezent ar recruta în peste 40 de orașe).
Să nu uităm că nici trecerea de la URSS la Rusia nu a fost scutită de episoade violente, dar pe atunci mai exista totuși o pernă de aer care să atenueze, căci și Gorbaciov, și Elțin erau mai apropiați de politică decât de spectrul cazon.
În orice caz, e înțelept să ne pregătim de perspectiva unei Rusii marcate de mulți ani de conflict și mai ales de risc la tot pasul de conflict.
Ca Occident, tot ce-ți rămâne de făcut este să fii cât mai prezent în zonă, cât mai înarmat la periferia ei, să păstrezi pârghii de intervenție politică, economică și socială în interiorul noii Rusii, pentru că există acolo un vast arsenal nuclear, pentru că sunt o droaie de arme convenționale, dar și destui săriți de pe fix, care nu așteaptă decât un vid relevant de putere.
Va fi vitală sprijinirea zonelor curățele ale societății, politicii și business-ului din Rusia, a dizidenței anti-Putin, cu precădere, căci tot acest spectru (deloc uniform) va reprezenta scutul natural și totodată prima linie de luptă contra efectelor nocive ale spargerii unei Rusii spulberate pe front.
De data asta, figurile cu vizibilitate ridicată și o incipientă legitimitate, din societatea civilă și din opoziția politică, vor avea șansa lor de a se afirma; oricum, una net superioară celei de după 2011.
În diverse analize, există deja trimiteri la riscul unei iugoslavizări (a tensiunilor inerente schimbării de regim) sau chiar al efectului „Libia”, în Rusia post-Putin.
Nu e obligatoriu să fie astfel, dar Vestul trebuie să se pregătească, pentru că, parțial măcar, este destul de probabil scenariul.
Însă ghidonarea din afară, de către Occident, a unor asemenea evoluții, astfel încât să fie anulat din start un asemenea risc, este speranță deșartă.
Rusia se află azi pe o sanie geopolitică, iar coborârea se va opri doar când se va termina panta.
Pentru Occident, realist ar fi să își propună plasarea pe această pârtie de materiale antiderapante, pentru a reduce viteza și grăbi oprirea saniei (unele zone de frânare pot fi amenajate de acum, dar altele numai în timp real).
