- „Dodon mi se pare o persoană distinctă de alți pro-moscoviți de la Chișinău. Adică el are o atitudine mult mai strategică de cooperare activă cu Moscova, nu pasivă, cum poate am avut în trecut la alți lideri socialiști”, spunea, într-un interviu de acum doi ani și jumătate, pentru Universul.net, Jonathan Eyal, expert în apărare și securitate la Royal United Services Institute, din Londra.
- „Moscova va pune în funcțiune toate pârghiile sale, inclusiv Gazpromul, ca să-l salveze. Nu pentru că-l apreciază mult, ci pentru că, deocamdată, nu are cu cine îl înlocui. Nu fiindcă nu ar mai exista politicieni pro-Rusia, ci fiindcă e greu să găsești pe cineva care să se umilească în halul în care s-a umilit Dodon”, spunea, marți, analistul Nicolae Negru.
- „Adevărul că în toată activitatea lui de om politic s-a văzut acest lucru. Poate momentul cel mai interesant a fost cel care încerca să negocieze «federalizarea»”, puncta, tot marți, și Cristian Hrițuc, analist, fost consilier prezidențial în perioada lui Traian Băsescu.
- Iar în aceeași zi de marți, analistul rus, Stanislav Belkovski, arăta că „R. Moldova nu este sigură că Rusia nu se va decide să înceapă o operațiune specială de denazificare a acestei țări… Pentru actuala conducere a R. Moldova este foarte important să îl neutralizeze pe Igor Dodon, care este deschis pro-rus și pro-Kremlin și împreună cu partidul său poate susține deschis invazia rusă, iar Kremlinul, în schimb, să-l înscăuneze președinte în baza unor decizii judecătorești. Așa că ultimele evoluții arată că R. Moldova se pregătește serios de invazia rusă”.
Sunt, iată, doar câteva dintre punctele de vedere care pun într-un firesc context semnificațiile operațiunii parchetului de la Chișinău, care s-a soldat cu reținerea fostului președinte pro-rus al Republicii Moldova, Igor Dodon.
Ca o confirmare a lor și totodată deloc surprinzător, „invazia” procurorilor moldoveni în micro-cosmosul rusesc numit Igor Dodon nu a trecut neobservată nici la Kremlin. Dmitri Peskov, solistul de play-back al lui Vladimir Putin, a vorbit, marți, așa cum i-a fost scris:
- „Desigur că suntem alarmați de faptul că astfel de practici și persecuții sunt folosite din nou împotriva celor care sunt susținători ai dezvoltării unor relații prietenoase, reciproc avantajoase cu Federația Rusă”.
Se simte în această formulare a purtătorului de cuvânt al lui Putin o tânguire moscovită care, deși pornește de la cazul Dodon, n-ar fi exclus să țintească un pic dincolo de el. Pironirea fostului președinte moldovean vine la nici o lună și jumătate după ce ucrainenii îl „pescuiseră” pe oligarhul Viktor Medveciuk, prietenul lui Putin și, precum Dodon, marionetă multi-rol a Kremlinului.
La scurtă vreme după capturarea lui Medveciuk, doi jurnaliști cu surse solide în aparatul de securitate de la Moscova, Irina Borogan și Andrei Soldatov, publicau o analiză despre mesajul deloc roz, pentru putiniști, derivat din cazul oligarhului înhățat de ucraineni: „Pentru alți potențiali prieteni ai Rusiei lui Putin, situația lui Medvedciuk ar putea într-o zi să oglindească propria lor enigmă. Ce mesaj transmite liderul Kremlinului altor politicieni despre valoarea reală și puterea de susținere a sprijinului rus?”
Ei bine, tocmai în siajul constatării mai sus citate, din analiza lui Borogan & Soldatov, una dintre primele întrebări care se nasc după reținerea lui Dodon este tocmai aceasta:
- Se cristalizează cumva deschiderea unui nou front internațional în vederea contracarării Rusiei, de data asta, prin „bombardarea” rețelelor informale și formale de influență și putere ale Moscovei, în vecinătate?
Un răspuns categoric și definitiv e prematur să fie dat, chiar dacă este tentant și deloc exagerat să întinzi deja un fir drept și bine tensionat între episoadele Viktor Medveciuk și Igor Dodon. Dar, cu siguranță, nu ar fi surprinzător, ba cred că e chiar imperativ ca în viitorul imediat să asistăm la un șirag de state est-europene în care, prin forța împrejurărilor, să fie în sfârșit atacate, penal, măcar câteva dintre redutele influenței, capitalului și propagandei ruse – pe scurt, tentaculele Coloanei a cincea rusești în plan regional.
Două dintre caracteristicile de vârf ale războiului din Ucraina sunt internaționalizarea lui și pluralitatea fronturilor deschise. Dincolo de frontul militar propriu-zis, activ pe teritoriul ucrainean, pot fi indicate măcar patru fronturi în lucru: politic, economic, propagandistic, cultural (frontul de intelligence e subsumat celui militar).
Apoi, nu e nimic ieșit din comun ca două astfel de țări, Ucraina și Republica Moldova (una lovită de război, alta sub securea amenințării lui), să priceapă, măcar în al doisprezecelea ceas, că se impun măsuri active de scurtcircuitare a relației dintre corupția la vârf și amenințările la adresa suveranității și integrității teritoriale. Iar cazurile Medveciuk și Dodon tocmai că se pliază perfect și pot reprezenta (dacă nu cumva nu o fac deja) capete de pod pentru evoluții cu deschideri mai largi.
În orice caz, acum coroborat și cu cazul Dodon, se poate constata că leadership-ul de la Chișinău continuă să aibă inițiativa și să fie tot mai îndrăzneț, o strategie mai mult decât adecvată în condițiile în care amenințarea rusă oricum planează în fundal, iar pasivitatea Chișinăului, pe orice plan, nu ar face decât să sporească pericolul. Una e prudența, alta e predarea fără o luptă dusă isteț. Una e aventura de dragul aventurii, alta e lovitura precisă, întemeiată, ușor de justificat și fix în sferele sensibile ale centrului de comandă. Din fericire, zonele decisive ale puterii din Republica Moldova par să fi înțeles în mod rezonabil cum se face distincția și în ce constă virtutea acțiunii calculate. Poate, cum arătam mai sus, vom asista în cele ce urmează la revelații care câștigă teren și în alte state. În orice caz, partenerii occidentali strategici ai țărilor din Europa de Est pot și ar trebui să stimuleze un astfel de proces.
Desigur, rămân de văzut deopotrivă natura ripostei Moscovei și capacitatea Chișinăului de a-i rezista; dar și aceasta e o fază care face parte din joc și trebuie să fim conștienți că nu există șanse de câștig fără asumarea de costuri. Însă dacă frontul acesta se va deschide larg, cuprinzând noi și noi țări din regiune în care pică pioni de tipul Medveciuk & Dodon, dincolo de dividendele directe ale distrugerii sau avarierii unor redute rusești în varii puncte de pe hartă, ar exista și dividendele indirecte ale consolidării capacității unei țări precum Republica Moldova de a rezista represaliilor rusești declanșate de pierderile de tipul Dodon. Dar simplul fapt de a obliga Moscova să gestioneze concomitent mai multe astfel de crize, în contextul în care oricum o seacă de energie războiul propriu-zis din Ucraina, ar fi un element care poate dilua eventualele acțiuni de pedepsire. Este genul de înțelepciune la izvoarele au, fără îndoială, acces strategii din marile cancelarii europene și din SUA și nu e exclus ca virtuțiile acestui tip de pragmatism să fie tot mai des puse la lucru în perioada care vine.
Bineînțeles că România însăși s-ar cădea să fie un stat-model în acest sens, având în vedere că destule din cele ce au mers prost în această țară pot fi lejer imputate relaxării și impunității cu care au acționat, în economie și politică, dar și în sfera propagandei, tentaculele rusești delocalizate aici.
- P.S.: Nu poate fi trecut cu vederea protestul de marți al AUR, de la Parlament, pentru scoaterea UDMR de la guvernare. Acesta e un alt subiect, care merită tratat într-un material distinct (și o vom face aici în perioada care vine), căci eforturile neobosite ale acestui partid, de destabilizare politică, socială și economică a României, în plin război la granițele ei, cu greu pot fi decuplate de agenda reală a Moscovei, în regiune.
Mitul procentului mic de moldoveni care vor unirea cu România
