Soldatul ucrainean Stanislav Pancenko a petrecut șase ani și jumătate într-o închisoare rusă după ce în 2019 fusese capturat în regiunea Donețk din estul Ucrainei. Condamnat de o instanță din autoproclamata Republică Populară Donețk, o regiune separatistă susținută de Rusia, pentru încercarea de a modifica granițele acesteia și pentru încălcarea constituției sale, în august Pancenko a fost elibera subit în cadrul unui schimb de prizonieri de război, notează Novaia Gazeta Europa.
<< În timpul captivitații, Pancenko și ceilalți prizonieri de război ucraineni au fost folosiți în mod repetat în videoclipuri de propagandă rusești, încălcându-se astfel Convențiile de la Geneva. În unul dintre acestea, Pancenko a fost identificat în mod eronat ca membru al Batalionului Azov al Ucrainei, un „monstru” frecvent invocat în mitologia pro-Kremlin și declarat „organizație teroristă” în Rusia.
Într-un alt videoclip, Pancenko, vizibil constrâns, confirmă că luptătorii Azov sunt consumatori de alcool și droguri, care își părăsesc pozițiile și folosesc armele după bunul plac. Într-un altul, afirmă neconvingător că unitatea sa se pregătea să folosească arme chimice pe câmpul de luptă.
Pancenko, acum în vârstă de 26 de ani, a povestit pentru Novaia Gazeta Europa lunga suferință pe care a îndurat-o și a vorbit despre anii din viața sa pe care i-a pierdut în captivitate, ani în care nu și-a putut vedea mama și în care fratele său mai mare a fost ucis în apărarea orașului Avdiivka, aflat la mică distanță de colonia penitenciară în care Pancenko și-a petrecut cea mai mare parte a pedepsei.
Povestea lui Stanislav
După ce s-a alăturat Brigăzii Motorizate 58 și a finalizat pregătirea militară de bază, Pancenko a fost trimis în Luhansk. „Am stat acolo aproximativ patru luni și jumătate, iar apoi, pentru aceeași perioadă, lângă Donețk. Acum am anumite regrete că m-am înrolat în Brigada 58. Nu cred că m-au tratat prea bine: nu mi-au ajutat mama cât am fost în închisoare și chiar și după eliberarea mea abia mi-au recunoscut existența”.
Pe 17 ianuarie 2019, Pancenko se îndrepta spre postul său, în jurul orei 22:00, înainte de începerea serviciului său de pază, programat la miezul nopții. „Așa cum am spus mai târziu serviciilor noastre de contrainformații, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat după aceea. M-am trezit într-un subsol, fără să am habar cum am ajuns acolo. Am fost interogat o vreme, dar odată ce au stabilit că sunt doar un simplu soldat, m-au trimis direct înapoi în subsol”.
„Când soarele a început să răsară, a doua zi dimineață, au apărut niște tipi mai în vârstă, mi-au făcut poze și mi-au confiscat ecusoanele”. După ce soldații i-au mai făcut câteva fotografii, Pancenko a fost legat cu bandă adezivă și forțat să urce în spatele unei mașini. „Dumnezeu știe unde ne-au dus. Am stat în spate, între doi tipi cu cagule, care m-au lovit continuu în stomac pe tot parcursul drumului”.
„Am ajuns și m-au dus într-o clădire, unde un tip mascat mă aștepta într-o cameră mică. Mi-a dat jos banda de pe cap și gât, dar mâinile îmi erau încă legate la spate. Când au văzut tatuajul de pe gâtul meu, nu s-au abținut și m-au bătut aproape până la moarte. Am strigat că tatuajul meu nu era o svastică și că ar trebui să-l caute pe Google”.
Instrument de propagandă
După o lună de detenție militară, Pancenko își amintește că a primit vizita unui bărbat rus care îl lovea de plăcere, bătându-l ca să scoată de la el ce informații aveau nevoie”. „Accentul lui cu siguranță nu era local, așa că era aproape sigur rus”, adaugă Pancenko.
„Într-o dimineață, a spus că vor veni niște oameni să-mi dea o lecție și că va trebui să recunosc totul când o vor face”, spune Pancenko, adăugând că un jurnalist și propagandist pe nume Daniil ‘Goodwin’ Bezsonov, care lucra cu Ministerul Informațiilor al RPD, i-a adus o bucată de hârtie, acolo fiind scris tot ce voiau să spună el pe cameră.
„Se poate spune că Bezsonov m-a salvat într-un fel. A intrat în timp ce eram la podea cu mâinile legate la spate. Am fost ridicat de cătușe, dar el a spus: ‘Ce faceți? E tânăr. Va spune ce trebuie să spună!’ Am fost foarte surprins”.
„M-au ridicat și m-au pus pe un scaun. Am citit foaia de hârtie pe care mi-au dat-o și chiar am râs puțin. Totul era în rusă și suna foarte exagerat. M-au lovit și mi-au spus că nu le pasă deloc și că am o oră să învăț totul pe de rost pentru cameră”.
„Au filmat puțin și m-au pus înapoi în celulă, și m-au mai scos din nou pentru a înregistra un interviu cu o jurnalistă, două zile mai târziu. Dar de data asta nu mai era nicio foaie de citit. Pur și simplu mi-au spus ce trebuia să spun: că brigada noastră primise echipament de protecție și că urma să fim folosiți ca trupe de război chimic, dar că încă nu aveam tot echipamentul necesar”.
„Atunci am întrebat dacă sunt serioși. Adică, evident, nu aveam de ales și voiam să supraviețuiesc, dar era ridicol. Mi-au spus să nu mă îngrijorez cum va fi perceput și mi-au amintit că, odată ce eram schimbat, ceea ce spuneam oricum nu mai conta”.
Proces și pedeapsă
Procesul lui Pancenko a avut loc prin legătură video, deși el spune că nu a putut auzi majoritatea desfășurării acestuia, care a durat doar 20 de minute. „Totul a fost foarte rapid. În februarie, am fost dus într-o celulă de detenție, de acolo, la un anchetator. M-au legat din nou, mi-au pus o pungă pe cap și m-au băgat forțat în portbagajul unei mașini”.
„M-au dus la poliția militară și acolo, în timp ce aștepți la coadă să vezi anchetatorul, te pun într-o poziție de stres lângă perete. Îți bat constant picioarele, în timp ce mâinile sunt cătușate la spate.”
„Anchetatorul m-a ținut acolo până seara și mi-a spus de ce sunt acuzat: ceva despre încercarea ilegală de a prelua puterea prin forță, antrenament militar ilegal și posesie ilegală de arme. … Mai am acea hârtie pe undeva, ca și un act de grațiere de la Putin, și încă o hârtie care spune că îmi este interzis să intru în Rusia timp de 10 ani. E ridicol”.
„A doua zi m-au dus la un centru de detenție preventivă din Donețk. Am stat acolo timp de opt luni, dar cel puțin condițiile erau mai ușoare. Eram opt persoane într-o celulă, toți soldați, jumătate dintre ei fiind schimbați la sfârșitul acelui an”.
„FSB-ul m-a hărțuit înainte de schimbul de prizonieri. … La început, veneau în celulă noaptea, purtând măști. Adesea nici măcar nu mă loveau, se uitau doar la tatuajul meu și mă numeau nazist”.
Înainte de schimb, niște gardieni mascați l-au întrebat pe Pancenko dacă este skinhead. „La care am răspuns: ‘Desigur că sunt skinhead! Capul meu e ras! Toată lumea din Ucraina e ca mine!’ Să le fie frică de noi. Ne-ar fi de mare folos”.
Într-o dimineață, după apel, numele — inclusiv al lui Pancenko — au fost citite de pe o altă listă, iar tuturor li s-a spus că au două ore să-și facă bagajele și să plece. După ce au semnat hârtii prin care declarau că nu au plângeri legate de tratamentul lor în captivitate, au fost urcați în spatele unei dube de poliție și duși la granița cu Ucraina.
„Până la urmă, vreau să trăiesc un pic. Am 26 de ani și am petrecut peste șase ani în captivitate. Am pierdut atât de multe”
Pancenko spune că s-ar fi întors deja în armată dacă fratele său mai mare, Sviatoslav, nu ar fi fost ucis în luptă. „Fratele meu, Sviatoslav, a murit lângă Avdiivka, a doua zi după ziua de naștere a mamei noastre. Ea are cinci fii și o fiică. Sviatîi a murit luptând în Batalionul Azov și se afla la doar 12 kilometri de colonia penitenciară în care eram eu. Asta doare.
„Dintre cei cinci băieți, trei am mers în armată. Unul a murit, iar eu am fost în captivitate atât de mult timp. Am vorbit cu serviciul nostru de contrainformații și le-am spus că, după părerea mea, familia noastră și-a făcut datoria pentru moment”. Întrebat dacă visează să-și răzbune fratele, Pancenko spune că da, însp se teme că mama lui nu ar mai face față dacă ar muri și el. „Sviatîi a schimbat-o fundamental. E suficient să audă ceva sau să-i vadă fotografia și izbucnește în lacrimi”.
„În cele din urmă, vreau să trăiesc puțin. Am 26 de ani și am petrecut peste șase ani în captivitate. Am ratat atât de multe. Dar acum am cunoscut o fată. … Are 24 de ani. Nu vreau să spun nimic altceva despre ea, dar este ceva serios, sper”. >>
