Țările occidentale au făcut multe. Dar nu destul, scrie Edward Lucas, într-o analiză CEPA.
<< Care este prețul sângelui, al sudorii și al lacrimilor? Peste 200.000 de oameni au murit, milioane au fost mutilați și traumatizați și se profilează o factură de un trilion de dolari pentru reconstrucție. Chiar și în cel mai bun caz, urmează luni de și mai multă suferință.
Ucrainenii nu își refuză sacrificiul. Ei au văzut cum îi tratează Rusia pe oamenii din teritoriile sale „eliberate”. Mai bine să riști să mori decât să trăiești așa.
Mulți, în Occident, nu refuză nici ei sacrificiile ucrainene. Cel mai convenabil este ca alți oameni să fie dispuși să moară pentru libertatea noastră, atenuând agresiunea rusă și slăbind forțele armate ale Kremlinului. Va dura câțiva ani până când Rusia își va recupera pierderile. Orice s-ar întâmpla în Ucraina, Occidentul a câștigat timp prețios pentru a-și rezolva propria securitate. În semn de recunoștință, noi am promis mai multe arme și poate chiar trimitem unele dintre ele în curând.
Alții cred că până și această abordare este prea robustă. O viziune minoritară, exemplificată de demonstrațiile de weekendul trecut din unele capitale occidentale, îi consideră pe ucraineni ca fiind persoane care provoacă probleme sau pioni amăgiți ai complexului militar-industrial occidental. Acești oameni sunt îndrumați prost să-și apere țara cu atâta încăpățânare. Ar trebui să realizeze că până și cea mai rea pace este mai bună decât cel mai bun război. În fiecare zi în care luptele continuă crește riscul escaladării și al unui conflict mai amplu est-vest. Cresc prețurile la alimente și la combustibil, și ne distrag atenția de la alte probleme urgente.
Ucrainenii sunt uimitor de răbdători în ceea ce privește această dezbatere auto-indulgentă și introvertită ce are loc între prietenii lor. Dar realitatea este că ajutorul extern este încă prea puțin și prea târziu. Dacă marile țări occidentale ar fi oferit de la începutul anului 2022 chiar și o mică parte din sprijinul militar, diplomatic și financiar pe care îl oferă acum, războiul nu ar fi început niciodată; Ucraina ar fi fost prea bine protejată. Cu cât ajutorul ar fi venit mai devreme și ar fi fost mai mare, cu atât pagubele ar fi fost mai mici, iar noi am fi fost mai aproape de victorie.
După cum subliniază economistul Adam Tooze, în Financial Times, costul războiului în Occident a fost neînsemnat în raport cu standardele aventurilor militare trecute. Statele Unite și-au cheltuit până acum 0,21% din PIB pentru Ucraina – mai puțin decât media pe care a cheltuit-o anual pentru angajamentul său eșuat în Afganistan. În timpul primului război din Golf, în 1991, Germania a oferit de trei ori mai mult pentru a-i ajuta pe aliați să-i evacueze pe ocupanții irakieni ai lui Saddam Hussein din îndepărtatul Kuweit decât acordă acum ajutor bilateral Ucrainei.
De ce este Occidentul atât de ezitant? O teorie este aceea că ne temem de victoria ucraineană. Vom furniza suficienți bani și arme doar pentru ca Rusia să nu câștige, dar nu suficient pentru a ne asigura că pierde decisiv. O asemenea abordare cinică nu putea fi, cred, ținută secretă atât de mult timp de către guvernele în cauză.
Mai probabil este însă că Occidentul nu are capacitatea politică și economică. Vrem scopurile, dar nu mijloacele. Stocurile noastre militare sunt prea slabe. Vladimir Putin este dispus să treacă Rusia la o economie de război și să suporte lovituri uriașe asupra standardelor de viață și creșterii economice pe termen lung. Noi nu.
Marea întrebare este dacă acesta este doar un eșec temporar al voinței politice sau ceva mai profund. Ucrainenii speră că logica evenimentelor și propriul lor lobby vor produce în cele din urmă ajutorul necesar. O interpretare mai sumbră este aceea că sistemele politice occidentale, care se confruntă cu probleme uriașe – schimbările climatice, inechitățile nord-sud ale economiei mondiale și amenințarea bolilor pandemice – pur și simplu nu au capacitatea necesară de luare a deciziilor. În mod similar, suntem neajutorați în fața axei globale a autocrației, care se conturează acum între Beijing și Moscova, via Teheran.
Vom vedea. Însă ceea ce este clar este faptul că, în timp ce noi suntem indeciși, Ucraina sângerează. >>
