Politica este probabil mai importantă, dar nu asta va face istorie
Acum, când democrații se adună la Chicago, în mod ciudat, cea mai remarcabilă dintre povești trece neremarcată. America anului 2024 ar putea alege în sfârșit o femeie în funcția de președinte. Diferențele personale dintre Kamala Harris și Donald Trump – genul fiind doar una dintre ele – sunt atât de puternice încât vor depăși problemele. Așa că trebuie să folosească Convenția Națională Democrată din Chicago de săptămâna aceasta pentru a câștiga inimile mult mai mult decât mintea.
Desigur, s-ar putea argumenta că politica ar trebui să fie oarbă la identitate și că în ochii alegătorilor ar trebui să conteze doar politica și competența. În general, așa tind și eu să văd lucrurile. Dar acest tip de gândire devine greu de susținut, având în vedere faptul că nicio femeie nu a fost aleasă în cea mai înaltă funcție din SUA. Și, în mod realist, ar necesita, de asemenea, să nu fi întâlnit niciodată alegători.
Ființele umane nu sunt atât de oarbe când vine vorba de gen. Nicio femeie, nicăieri, nu putea vota până acum aproximativ un secol, ceea ce înseamnă că nu existau democrații adevărate. Prima țară care a extins votul la femei a fost Noua Zeelandă, în 1893 (și chiar și acolo le-a fost interzis să candideze pentru o funcție până în 1919). În SUA, femeile au primit drept de vot abia în 1920, rămânând, din păcate, în urmă față de țările cheie din Europa.
În plus de asta, numeroase țări sunt cu mult înaintea Americii și în ceea ce privește alegerea femeilor ca lideri. Statele Unite sunt în urma Marii Britanii (care conduce cu trei, toate din Partidul Conservator), Germaniei (Angela Merkel a fost cancelar timp de 16 ani, până în 2021), Indiei (Indira Gandhi a guvernat de fapt de două ori), Italiei, Israelului, Argentinei, Braziliei, iar acum a Mexicului.
Sunt tatăl a două fiice și îmi amintesc bucuria lor la perspectiva ca SUA să recupereze decalajul, în 2016; exista senzația unui moment de răscruce, indiferent de ceea ce, altfel, fiecare credea despre candidați (uităm de Colegiul Electoral, care a făcut ca marja de 3 milioane de voturi a lui Hilary Clinton să fie irelevantă).
De data aceasta, alegerile sunt personale chiar și dincolo de problema de gen – din cauza singularității lui Trump. Importanța unui anumit candidat este evidentă în evoluția care a urmat plecării (prezise) a lui Biden (poate 5% la nivel național, într-o medie a sondajelor).
Cum se poate una ca asta într-o democrație presupus deliberativă? Sunt oamenii simpli, pur și simplu influențați de lucruri strălucitoare? Unii da, dar departe nu majoritatea. Mai degrabă, în ceea ce privește problemele, pozițiile oamenilor sunt în mare parte stabilite și nu există niciun avantaj clar pentru nicio parte.
Acest lucru nu se datorează doar faptului că am făcut mulți pași în direcția idiocrației (clipul de mai jos, intenționat ca parodie, se apropie din ce în ce mai mult de documentar, cel puțin dacă mitingurile lui Trump sunt vreun semn).
Prin urmare, înainte de a degenera complet, haideți să ne oferim un moment pentru a examina aceste probleme.
Tabăra democrată este mult mai strâns aliniată cu opinia publică pe câteva aspecte majore: asistența medicală (Pew consideră că majoritatea americanilor sunt în favoarea unei versiuni de Medicare pentru toți), politica privind armele (Gallup spune că majoritatea americanilor sunt în favoarea unui control mai strict al armelor și înțeleg legătura dintre laxism și ratele nebunești ale mortalității cauzate de arme din America) și avort (în raport de 2 la 1 americanii doresc ca avortul să fie legal în toate sau în majoritatea cazurilor). De asemenea, cei mai mulți americani nu aprobă direcția autoritară în care Trump vrea să tragă țara (mai puțin de o treime spun că își doresc un „lider puternic”).
Dar republicanii au și ei avantajele lor. Cel puțin în ceea ce privește percepțiile publice, republicanii sunt aliniați cu o nerăbdare națională față de toleranța percepută a imigrației ilegale – în SUA exact ca în Europa de Vest (vezi povestea noastră din Marea Britanie). Totodată, găsesc un public deschis la afirmația lor că inflația din ultimii ani a fost alimentată de cheltuielile publice, în special de pachetul de stimulare legat de Covid, din 2021. Tonul lor dur despre criminalitate rezonează la rândul său cu mulți (poate singura problemă în care Harris, fostă procuroare, ar putea oferi o doză de surpriză).
Și, deși majoritatea americanilor aprobă programele DEI, războaiele culturale ale republicanilor nu ajung la urechi surde, că e vorba de miezul politic critic sau chiar populația mai largă. Există neliniști legate de mișcarea Woke (Pew constată că 57% dintre americani sunt de acord că oamenii de astăzi sunt prea ușor jigniți de ceea ce spun alții).
Și își mai croiesc drum la suprafață și alte probleme. În ceea ce privește chestiunea comerțului liber versus tarife, americanii înclină în continuare ușor spre primul, ceea ce i-ar putea ajuta pe democrați, dar nu neapărat în statele swing, acolo unde se câștigă alegerile. Aliații Americii sunt îngroziți de revenirea lui Trump, dar în ceea ce privește politica externă, alegătorii sunt destul de ambivalenți. În ceea ce privește întrebările cu adevărat uriașe, cum ar fi ce să faci cu inteligența artificială care dă peste cap piața muncii sau despre faptul că Big Tech câștigă prea multă putere, totul este confuzie, în toate taberele politice.
Pe scurt, problemele sunt confuze și se compensează în mare măsură. E mereu egal.
Aproape mereu, căci există o zonă în care această egalizare nu se mai face simțită: americanii par să înțeleagă destul de bine natura fundamental deformată a lui Trump. Mai puțin de o treime cred minciunile sale despre așa-zisul furt de la alegerile din 2020 (o proporție șocant de mare, dar o minoritate clară totuși) și, potrivit Pew, 64 la sută îl consideră răutăcios și puțini îl consideră sincer în vreun fel (PolitiFact plasează trei sferturi din declarațiile sale publice pe intervalul de la „în mare parte false” la „prins cu minciuna”).
Trecut de două ori prin procedura de demitere, iar acum infractor condamnat, Trump din ce în ce mai incoerent și cu adevărat absurd este pur și simplu neplauzibil pentru a guverna țara indispensabilă a lumii. În 2020, avantajul lui Biden nu a fost cu mult mai mult decât că nu era neplauzibil. Acesta este avantajul său de 7 milioane de voturi chiar acolo (diferență care a fost abia suficientă, din nou din cauza Colegiului Electoral).
Ca și cum ar fi dorit să-și demonstreze absurditatea totală, Trump a pretins totuși victoria, marcând astfel o premieră în istoria Americii.
Dar în acest an, s-a dezvăluit că Biden are propria problemă de plauzabilitate. Majoritatea alegătorilor au ajuns la concluzia că este pur și simplu mult prea bătrân – o implauzibilitate mai puțin condamnabilă decât cea a lui Trump, dar totuși mai devastatoare. Avantajul său a fost măturat, așa că a trebuit să plece.
Harris a schimbat situația doar prin faptul că nu este neplauzibilă.
Dar cum rămâne cu genul ei? Nu avem prea mulți sexişti pentru ca să funcționeze cu adevărat? La urma urmei, cu toate progresele înregistrate în sfera egalității de gen, persistă lacune și probleme uriașe. La momentul 2023, femeile din SUA câștigau aproximativ 82 de cenți pentru fiecare dolar câștigat de bărbați și dețineau mai puțină avere, economiile lor pentru pensionare fiind în medie de doar 70% din cele ale bărbaților. Femeile ocupă puține funcții de CEO în companii mari și dețin o cotă disproporționată din munca neremunerată. Violența domestică rămâne o problemă, iar acum SUA o apucă în direcția punerii în pericol a drepturilor la avort, caz unic printre națiunile dezvoltate.
Totuși, puțin peste jumătate dintre alegători sunt femei. Acesta poate fi în sfârșit momentul în care a fi femeie este avantajos în politică. Pew constată că 53% dintre adulții americani și aproape două treimi dintre femei își doresc mai multe femei în funcții publice. Asta, într-un moment în care problemele nu oferă niciun avantaj real niciunei părți, poate fi un punct de inflexiune crucial. Politica și, la rândul ei, practica ar urma cu siguranță trendul. Mai bine mai târziu decât niciodată.
Așadar, cum rămâne cu Convenția Democrată? Până la urmă, acolo se vorbește mai mult despre protestatarii pro-palestinieni decât de femeile sufragete.
Ei bine, cu toate discuțiile despre euforia democratică din ultimele săptămâni, Harris nu este iubită pe scară largă. Ea amintește cumva de ultimul candidat democrat care a ieșit dintr-o convenție de la Chicago, Hubert Humphrey: un fost oficial local, senator și vice care încă era o enigmă.
Aceasta este adevărata provocare a lui Harris la convenție: este un reflector extraordinar sub care să câștigi inimile mult mai mult decât mințile.
Dacă va reuși, Franța va fi una dintre puținele puteri occidentale majore care nu a fost niciodată guvernată de o femeie: îi iubim șicul, dar acolo libertatea și egalitatea încă se înclină în fața fraternității. Dacă SUA se valor despărți în sfârșit de această tradiție, strigătul va răsuna pe tot globul: Vive l’Amerique!
