În istoria Rusiei au existat multe răzvrătiri și rebeliuni, în care au fost implicați cazaci revoltați sau pretendenți la tron, dar toate s-au încheiat cu vinovații atârnând în spânzurătoare. Au existat și tentative de lovituri de stat, mai ales în 1991, în care au fost implicați unii dintre actualii jucători, precum generalul Serghei Surovkin. Majoritatea comentariilor occidentale afirmă că, deși astfel de tentative au eșuat, regimul este slăbit de ceea ce dezvăluie lovitura de stat. Acest lucru nu a fost valabil pentru Turcia în 2016. Președintele Erdogan a folosit lovitura de stat eșuată pentru a doborî nenumărați dușmani, reali și imaginari, și se află la putere și astăzi, scrie într-un editorial Michael Burleigh, istoric specializat în Germania nazistă.
<< Deși este un psihopat vanitos, omul de afaceri al Grupului Wagner, Evgheni Prigojin, a avut dreptate în esență în analiza sa privind eșecurile armatei ruse în Ucraina și motivele false pentru a intra în război în februarie 2022.
Cei doi actori cei mai vinovați, ministrul apărării, Serghei Șoigu, și șeful Statului Major General, Valeri Gherasimov, au fost numiți amândoi în 2012 și, prin urmare, sunt personal responsabili pentru haosul logistic, lipsa de coordonare și starea generală deplorabilă a forțelor armate ale Rusiei (inclusiv pentru că au permis ca Grupul Wagner, semiautonom ca Frankenstein, să prolifereze în afara lanțului formal de comandă militară).
O încercare tardivă de a ține în frâu Grupul Wagner – după ce a lăsat trupele sale fără muniție la Bahmut și apoi a permis forțelor ucrainene să flancheze rușii după ce aceștia au cucerit orașul cu costuri uriașe – a fost picătura care a umplut paharul. Prigojin a condus 500 din forțele sale de 25.000 de oameni într-o călătorie Mad Max, numită „Marșul dreptății”, spre Moscova, reușind pe drum să cucerească și centrul orașului Rostov-pe-Don. Fetele prostuțe au ieșit să facă selfie-uri cu acești duri.
Serviciile secrete occidentale (CIA) au aflat ce se pregătea, la fel și GRU, care are contacte strânse cu Grupul Wagner. Deși este de înțeles că Occidentul ar spune că aceasta este o afacere pur internă a Rusiei, reacția evidentă de expectativă a elitelor rusești față de Prigojin ca fiind cartea joker din pachet trebuie să îl îngrijoreze pe Putin.
Deși presa occidentală și ucrainenii s-au bucurat de aceste evoluții, până sâmbătă era clar că revolta lui Prigojin eșuase. Foarte puține trupe regulate au schimbat loialitatea, iar un comandant-cheie, generalul Serghei Surovikin – despre care se vorbea cândva ca fiind un membru al unui viitor triumvirat al dictatorului cecen Ramzan Kadîrov și al lui Prigojin – a precizat clar că trupele rusești ar trebui să se supună în continuare președintelui ales al Federației Ruse, adică lui Putin. Ceilalți, Gherasimov și Șoigu, sunt în continuare înfipți pe poziții, deși comandanți mai inteligenți sunt pregătiți în culise pentru a-i înlocui.
Acesta este motivul pentru care Prigojin și-a anulat călătoria – care s-ar fi oprit la cele trei poduri peste râul Oka, care se întâlnesc apoi cu șoseaua de centură a Moscovei – și a acceptat un acord negociat de președintele belarus Lukașenko (aparent cu o contribuție chineză, după cum se zvonește).
Prigojin pare să își imagineze (începând de luni) că poate opera Grupul Wagner din Belarus, chiar dacă sediul ostentativ de la Moscova a fost preluat și au fost scoase de acolo și de la locuința sa privată roabe cu bani. El a fost pus oficial sub acuzare pentru revoltă și trădare (Moscova a anunțat marți închiderea dosarului – n.r.), iar FSB se ocupă de cazul său. Prigojin ar fi bine să evite camerele cu balcon din Minsk. Nu va muri liniștit în patul său, judecând după furia de pe fața lui Putin într-un discurs televizat.
Bizara revoltă care a durat o zi a dus la multe speculații cu privire la locul în care se află președintele Putin. O mare parte din comentariile occidentale îl văd ca pe un autocrat absolutist, ale cărui capricii devin realitate, mai degrabă decât ceea ce este el de fapt: președintele unui consiliu de administrație al unor companii subsidiare (facțiuni) și al unor interese rivale atât de stat, cât și private. Rolul său este de a distribui patronaj și mari averi, precum și compensații celor care pierd în această perpetuă competiție darwinistă, cu condiția ca aceștia să respecte regulile jocului. Soarta oligarhului londonez Mihail Hodorkovski reprezintă un avertisment sumbru. Comitetul său de acțiune rusă și toate celelalte vehicule ale opoziției democratice au fost complet pasive în timpul evenimentelor din weekend, iar Alexei Navalnîi este din nou judecat. Nici unul dintre ei nu se va lega de brațe cu un maniac ca Prigojin. Așadar, soarta lui Putin se află în mâinile elitelor conducătoare (structura sa de guvernare neavând un echivalent al Politburo-ului colectiv sovietic care i-a înlăturat pe Beria, Hrușciov, Brejnev și așa mai departe).
Niciunul dintre succesorii probabili ai lui Putin (după alegerile de la începutul anului viitor) nu ar putea îndeplini o funcție similară de triangulare în viitor. Cât timp va rămâne Putin în această poziție de om-cheie depinde de ceea ce se va întâmpla în estul Ucrainei. Putin a comparat revolta cu implozia armatei țariste din 1917. Revolta de atunci a fost mai degrabă un rezultat al gestionării defectuoase a războiului de către generali aristocrați inutili, decât motivul pentru care Rusia s-a dezangajat în cele din urmă din războiul mondial sub bolșevici. De obicei, Putin îl condamnă pe Nicolae al II-lea (alături de Lenin și Troțki, pe care îi consideră distrugători de stat). Acum, el seamănă un pic cu Nicolae, sorbind ceaiul cu soția sa în timp ce armatele sale se dezintegrau, chiar dacă zvonurile potrivit cărora Putin a fugit din Moscova sunt probabil inexacte.
Așadar, cursul războiului va determina în cele din urmă soarta lui Putin. Pentru că, spre deosebire de Bashar al-Assad, nu există un frate mai mare care să-l salveze.
Până în prezent, forțele ucrainene au câștigat un teren foarte limitat (o mână de sate) prin atacuri de sondare și nu și-au angajat principalele rezerve de 36.000 de soldați instruiți și echipați în Occident. În afară de baia de sânge de la Bahmut, Rusia a practicat un război neliniar, ceea ce înseamnă că utilizează artilerie și rachete de precizie pe un spațiu de luptă mult mai larg, evitând în același timp ciocnirile frontale dintre armate. Nu seamănă cu modul occidental de a purta un război modern. După ce a distrus radarele și apărarea antiaeriană a lui Saddam, coaliția condusă de SUA în 2003 a petrecut 39 de zile pulverizând fiecare țintă din Irak, înainte de a lansa o campanie terestră de 100 de ore. Dacă ceva similar ar fi folosit împotriva Rusiei, forțele sale ar fi distruse. Dar Ucraina nu are această capacitate, iar Occidentul nu va furniza puterea aeriană, așa că trebuie să se confrunte cu un inamic care, practic, se luptă așa cum a făcut-o Azerbaidjanul împotriva Armeniei în 2020 în Nagorno-Karabah. Ceea ce trebuie să evite Ucraina este masarea trupelor pentru o pătrundere – pentru că aceste trupe masate ar fi foarte vulnerabile la războiul de tip stand off cu rază lungă de acțiune la care Rusia se pricepe în mod evident. De asemenea, rușii au construit linii defensive cu mai multe coifuri în spatele unor vaste câmpuri minate de-a lungul frontului și au folosit o inundație controlată pentru a face o potențială linie de atac inutilă pentru blindatele grele. Chiar și comandanții ucraineni recunosc faptul că omologii lor ruși au învățat din greșelile lor și și-au adaptat tacticile.
Așadar, cel mai probabil, Putin va ieși din această criză prin represiune, înlocuindu-l probabil în același timp pe prietenul său Șoigu, dacă va fi nevoie. Nu există nicio coordonare între războinicii revoltați precum Prigojin și ceea ce a mai rămas din opoziția rusă. Populația rusă pare doar să asiste ca spectator la aceste evenimente bizare, care au inclus elicoptere doborâte și drumuri săpate, neștiind ce să creadă din ceea ce mass-media rusă le prezintă. Occidentul nu dorește ca războinicii și oligarhii rivali să destabilizeze un stat care deține cel mai mare stoc de focoase nucleare strategice din lume. Elitele rusești pot decide că timpul lui Putin s-a terminat, dar până când nu vor veni cu un înlocuitor suficient de puternic pentru a asigura regulile jocului de care beneficiază, nu vor acționa nici public, nici cu multă urgență. >>
