„Pentru ca vocea noastră să fie auzită, trebuie să vorbim tare, dacă vorbești cu voce joasă și îți petreci viața doar pentru propria ta bunăstare, nimeni nu te va auzi” – astfel suna, acum fix două luni, încurajarea oligarhului rus, Evgheni Prigojin, pentru săpăliga înfiptă la temelia intereselor României, Diana Șoșoacă.
Între timp, de la final de martie până la final de iunie, și unul, și celălalt au continuat să „vorbească tare”.
Prigojin – înjurând și acuzând, pe Telegram, conducerea militară a Rusiei, apoi încercând o rebeliune împotriva conducerii politice a țării. În cele din urmă, aplaudacul rus al lui Șoșoacă a abdicat el însuși de la sfaturile date altora și a amuțit verbal, cu riscul, în sfârșit vizibil, dat fiind noul context, de a amuți inclusiv… vital.
Șoșoacă – dându-se pe mai departe în spectacol, dar nu fără a atinge câteva vârfuri hidoase din punct de vedere politic, moral, uman.
- A pus pe tava Moscovei un interviu în presa rusă cum nu s-a mai pomenit de anti-românesc.
- A mers în „pelerinaj” la Ambasada Rusiei.
- A folosit cumva pe post de ocară termenul „vesticilor”.
- A făcut un circ monstru când premierul dădea declarații.
- A fluierat și a sunat din clopoțel în Parlament.
- Și-a amenințat colegii parlamentari în cel mai dulce stil rusesc: „Vă voi da foc, satanele merită focul iadului”.
- În fine, după eșecul rebeliunii lui Prigojin, a făcut declarații ce merită analizate de politologi cu dublă specializare care atinge și psihiatria, cum că a rezolvat ea problema lui Putin și a salvat Moscova, discutând cu jupânul Lukașenko.
Am scris, recent, că dacă statul român își prețuiește contribuabilii și e dedicat apărării cetățenilor săi, atunci se impune de la sine anchetarea individei Șoșoacă.
Ceea ce am omis atunci să menționez, și îmi fac mea culpa, este faptul că se impune totodată o limitare a tribunei publice de care individa se bucură pentru a răspândi otrava.
Parlamentul a făcut zilele trecute un pas salutar în acest sens, umblând la regulamentul propriu, dar având în vedere nivelul la care joacă Șoșoacă, măsura, deși necesară, probabil nu este și suficientă. De dragul democrației, s-ar impune, pornind de la studiul acestui caz, o astupare a principalelor breșe pe care dușmanii ei le exploatează cu scopul evident de a o distruge.
Nu e de glumă cu forma de banditism politic la care se pretează Șoșoacă.
Pe de o parte, întrucât, în mintea unei părți a celor care o aud, zicerile individei, oricât de halucinante sunt ele de la un punct încolo sau oricât de necinstite „doar” cu adevărul istoric, pot, prin grația repetiției, să se impună într-un final ca elemente de Adevăr revelat.
Câți români se vor lăsa până la urmă seduși de retorica și gestica lui Șoșoacă, rămâne de văzut. În orice caz, problema de fond rămâne și dacă ar fi mulți, și dacă ar fi puțini. Dacă ar fi mulți, e evident de ce va fi o problemă. Dacă ar fi puțini, e mai puțin evident, dar tot e o mare problemă.
De ce?
Pentru că, pe de altă parte, stilul lui Șoșoacă se poate și să nu îi aducă ei însăși puncte, dar ar putea să facă AUR să pară mai frecventabil, în rândul anti-occidentalilor cărora ajunsese să le repugnă Șoșoacă, dar care încă nu optaseră pentru AUR.
Ar fi de râs dacă nu ar putea fi adevărat. Dar poate fi adevărat.
În Șoșoacă și AUR găsim doi vectori de toată frumusețea anti-Vest, anti-democrație și pro-Rusia.
Doar că în timp ce Șoșoacă își asumă stilul de tip vidanjă în colectarea potențialilor alegători din acest filon, AUR adoptă o stridență, comparativ, moderată.
Totul arată ca o diviziune a muncii, ca o împărțire a atribuțiilor și sectoarelor de vânătoare.
În ciuda aparențelor, conflictul dintre Șoșoacă și AUR/Simion e în esență fals, inexistent; în măruntaie sălășluiește numai cooperare și complementaritate.
Altfel spus, cu cât mai puțin stăvilită e Șoșoacă, cu atât mai mult poate avea de câștigat ea însăși și sigur are de câștigat AUR. Iar astfel, are de câștigat – făcând produsul, iar nu suma – însăși Rusia, numitorul lor comun.
Iar acolo unde are de câștigat Rusia, știm bine din istoria mai îndepărtată și mai recentă a poporului nostru și a altor popoare din vecinătate, are de pierdut România.
Permițându-le să circule și să se manifeste în voia lor, aberațiile și cei care le emit pot ajunge, atunci când condițiile devin propice, să devină norma; probabil că nicio societate de pe planeta asta nu e imună la un asemenea risc.
Poate că exemplul cel mai crunt, sub toate aspectele, e cel al evoluțiilor din Germania de după Primul Război Mondial. An după an, s-a bucurat acolo de o totală libertate circulația tezei cum că războiul s-a terminat nu prin înfrângerea armatei germane pe front, ci prin cuțitul în spate înfipt de evrei și de socialiști. În doar 20 de ani de gestație a unei asemenea teze, lumea intra într-un război și mai cumplit decât cel mai cumplit război pe care îl cunoscuse până atunci.
- P.S.: Bineînțeles că Șoșoacă a avut suficient timp să urmărească și să comenteze declarațiile post-rebeliune făcute de Putin, inclusiv pe cea în care dictatorul le dezvăluia supușilor că Wagner este de fapt o tumoare în care, numai în ultimul an, statul a băgat un miliard în valută forte, din banii săracilor săi supușilor. Asta, după ce ani la rând Moscova mințise, fără să clipească și pe toate vocile, cu privire la adevărata rațiune de a fi a Wagner; cu privire la conexiunile statului condus de Putin cu această grupare; cu privire la crimele și torturile comise de Wagner în numele Moscovei, sub acoperirea unei companii private. Iar toate astea, în contextul în care, în Rusia, mercenariatul e ilegal și în contextul în care, ilegal fiind, mai există și alte grupări de mercenari cultivate de statul putinist, dar mai puțin celebre ca Wagner-ul lui Prigojin. Nu am auzit nimic, nici de la Șoșoacă, nici de la „rusnacii„ AUR/Simion. Nimic, dar absolut nimic, despre cât de perfid, netransparent, mincinos, odios și criminal e statul rus măcar când vine vorba de statutul Wagner. Și, vorba aia, Șoșoacă (și AUR) dispun de toate platformele imaginabile de comunicare publică pentru a se exprima, pentru a ne spune ce cred despre ceea ce a dezvăluit însuși Putin că înseamnă „statul-model” numit Rusia, măcar așa cum rezultă privind prin lentila Wagner/Prigojin.
Până la urmă, „bucătarul” l-a otrăvit. Problema cu epurările
