Aceasta nu este o simulare: guvernul lui Netanyahu intenționează să devină omnipotent, să elimine drepturile omului și să elimine barierele în calea cleptocrației
Noul guvern al Israelului încearcă să demonteze o democrație fragilă, dar impresionantă, care a supraviețuit cumva în ciuda circumstanțelor teribile ale ocupației Cisiordaniei. Scopul său este de a transforma statul evreu într-o autoritară și falsă democrație, precum Polonia, Ungaria și Turcia; la capăt de drum se află modelul Rusiei.
Israelul este o putere nucleară și un gigant tehnologic, iar dramele sale generează întotdeauna știri; contează, iar potențialii autocrați de pretutindeni se uită la cum noul vechi premier, Benjamin Netanyahu, prezintă un plan aplicabil la nivel global pentru a păcăli publicul să creadă că autoritarismul este democrație. El ar putea reuși acolo unde Donald Trump a eșuat.
Particularitatea nocivă aici rezidă în aceea că mașinăria agitprop a lui Netanyahu a lucrat ore suplimentare pentru a convinge publicul israelian că Curtea Supremă a fost „activistă” într-un mod care subminează „guvernarea”. Ca toate chestiunile legate de sistemele de guvernare și statul de drept, și asta aceasta poate fi ceva complicat. Dar este și destul de simplă: afirmațiile sunt false, motivațiile abjecte și consecințele hidoase.
În centrul „reformei” propuse de ministrul Justiției, Yariv Levin (și de către Netanyahu), se află reducerea democrației la cel mai vulgar element de bază – domnia majorității. Acesta este instrumentul de bază al autocrațiilor la început de drum: denaturarea cinică a ideii că „poporul” – o creatură care de fapt nu există – decide totul.
Acum puneți-vă o întrebare simplă: ar trebui să nu existe limite în ceea ce poate decide o majoritate de 51%? Este ceva democratic dacă 51% decid să îl execute pe fiecare membru al celuilalt grup, de 49%? Majoritatea oamenilor ar spune că nu este. În mod ciudat, lumea este divizată pe aproape orice lucru evident, dar o majoritate puternică poate fi cu siguranță de acord că într-o democrație – într-o societate civilizată – trebuie să existe niște limite. În regulă! Dar cine sau ce stabilește limitele?
În majoritatea țărilor occidentale, răspunsul este: Constituția. Ca parte a sistemului existent, Constituția este concepută pentru a stabili balustrade care reprezintă un fel de consens cu privire la valorile vieții, iar în țările democratice acestea sunt apoi puse în aplicare de către instanța supremă. Unele instanțe trebuie să intervină mai mult (atunci când guvernele sunt oribile), unele se amestecă mai puțin, unele infirmă legi, unele ordonă acțiuni, unele emit recomandări și toate interpretează legea existentă (sau Constituția).
Un secret deloc bine păstrat este acela că, în general, „elitele” sunt cele care scriu Constituția. Faimoșii autori ai Constituției SUA, care este practic o religie chiar și astăzi, erau bărbați albi, proprietari de pământ, deci privilegiați. În epoca noastră puțin mai puțin absurdă, am urmărit îndeaproape crearea, după revoluții, a constituțiilor din România și din alte țări pe care le-am acoperit în calitate de corespondent străin: s-au ocupat de asta profesori, oameni din cercul academic și persoane care aveau cunoștințe de istorie. Acum este la modă să disprețuiești „elitele”; acesta este un alt element din cutia de unelte a autocraților. Este, de asemenea, o modalitate excelentă de a grăbi instalarea haosului și sărăciei.
Israelul se confruntă cu un caz special prin faptul că nu are o Constituție și probabil nu va avea niciodată. Primul Knesset trebuia să adopte una, dar elementele religioase au obiectat din cauza statutului Torei în ochii lor, în calitatea ei de constituție existentă. Acceptarea acestei prostii a fost una dintre numeroasele greșeli critice făcute de primele guverne ale lui David Ben-Gurion, care ne-au propulsat în conjunctura abisală în care ne aflăm astăzi.
În absența unei Constituții, Curtea Supremă a Israelului a intervenit pentru a impune drepturile omului. Din fericire, cele de bază, în special egalitatea, au fost promise de politicieni în Declarația de independență din 1948. Într-adevăr, Knessetul a fost cel care, în 1992, a consacrat principiul egalității (și mai multe altele conexe) prin adoptarea Legii de Bază: demnitatea și libertatea umană. Interesant este că la putere se afla la acea vreme dreapta; nu se transformase încă în mafia care bântuie astăzi Israelul.
A fost foarte radicală Curtea Supremă, în tot acest timp, așa cum ai vrea Levin să credeți?
Un sondaj realizat de Institutul pentru Democrație din Israel arată că în toată istoria Israelului Curtea a interferat cu 20 de legi. Cele mai multe au fost oarecum triviale, implicând probleme precum impozitele pe apartamentele terțe. Unele s-au bazat pe Legea de Bază, mai sus menționată. Astfel, de exemplu, instanța a constatat în 1999 că o prevedere din Legea jurisdicției militare, care permitea reținerea unui soldat timp de 96 de ore înainte de a fi adus în fața unui judecător, încalcă demnitatea și libertatea – și a fost anulată. Nu există date despre vreo încurajare publică de a lovi guvernarea în manieră activistă.
Experții sunt de acord că Curtea Supremă canadiană este mult mai activistă decât cea a Israelului. Curtea Supremă a SUA (nu tocmai un model, deoarece este puternic politizată) este de fapt mult mai puternică, deoarece nimeni nu poate contesta hotărârile sale atunci când sunt prezentate ca interpretări ale Constituției cuprinzătoare.
Mai mult decât atât, în timp ce curtea israeliană a oferit cu siguranță o ultimă soluție palestinienilor care caută o atenuare a opresiunea, ea a susținut, în general, edificiul bizar al ocupației și așezărilor Israelului în Cisiordania (iar înainte de 2005, în Gaza) – rezistând cu înverșunare afirmațiilor că acestea reprezintă o încălcare a dreptului internațional și a Convențiilor de la Geneva. Ca președinte al Asociației Presei Străine, am fost implicat în numeroase petiții către instanță, care sperau într-o anulare a „zonelor militare închise” și altor măsuri pe care le consideram abuzive; aproape niciuna nu a reușit. Curtea părea să ia de sfinte cuvintele armatei și ale Shin Bet și părea că e acolo doar de formă.
Mai mult: părând relativ liberală, instanța a permis Israelului să evite controlul real al proiectului său de ocupație. Amintiți-vă, aceasta este o situație în care unui sfert din populația efectivă, cei 3 milioane de palestinieni din Cisiordania, i se refuză dreptul de vot (deci demnitatea și libertatea umană) prin intermediul dispozitivului de neanexare, chiar când Israelul construiește orașe evreiești în jurul caselor lor.
Lumea a intervenit puțin. Israelul este un aliat strategic major al SUA, bucurându-se de o umbrelă de apărare americană și de un drept de veto aproape automat la măsurile anti-Israel, în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Este membru asociat al Uniunii Europene și este invitat la evenimente sportive și culturale europene. Cetăţenii săi se bucură de călătorii pe scară largă fără viză, iar economia sa face schimburi libere cu aproape întreaga lume. Toată această recompensă are legătură cu ideea generală din Occident, cum că în ciuda neplăcerilor, măcar e țară cu stat de drept. Asta înseamnă o instanță independentă și oarecum puternică.
Legislația propusă ar pune rapid capăt aranjamentului. Nici măcar nu va fi nevoie de celelalte aspecte nocive – planificata politizare a funcției publice, controlul total al guvernului asupra numirilor judiciare și interzicerea steagurilor palestiniene – pentru ca Israelul să nu mai fie privit în aceeași lumină. Așa-zisa reformă este o declarație de divorț cu lumea democratică a unei țări care poate că este o putere nucleară, dar încă are multe de câștigat fiind în grațiile Occidentului.
Pentru a înrăutăți lucrurile pentru cetățenii israelieni, reformele propuse includ eliminarea infracțiunii de fraudă și de încălcare a încrederii (clauza de anulare ar anula obiecțiile Curții Supreme). Acest lucru ar elimina singura barieră în calea cleptocrației la nivelul oficialilor guvernamentali, permițând tot felul de conflicte de interese și profituri care nu ajung să fie mită dovedibilă. În mod convenabil, ar elimina acele aspecte din procesul lui Netanyahu care e cel mai probabil să conducă la condamnare și închisoare.
Aspectul mai subtil al reformelor este scopul de a înfuria și oprima arabii din Israel în speranța că aceștia vor boicota alegerile viitoare, ajutând dreapta să rămână la putere. Planul este destul de clar.
Strecurate printre minciuni dulcegi despre guvernare, „reformele” sunt un atac rușinos la adresa fiecărui israelian. Israelul ar deveni o țară în care cetățenii literalmente nu au drepturi decât dacă guvernul o permite. Prim-ministrul va deveni omnipotent, controlând guvernul, parlamentul și justiția. Procedurile electorale vor fi distorsionate pentru a permanentiza o guvernare de dreapta. Asta este putinizare.
Likud nu a făcut publicitate pentru acest lucru înainte de alegerile de 1 noiembrie. Înainte de a accepta să fie figuranți într-o astfel de tragedie, israelienii ar trebui să se întrebe dacă își doresc cu adevărat să trăiască într-o versiune evreiască a Rusiei. Iar cei care vor s-ar putea întreba cât de mult sunt dispuși să plătească pentru acest privilegiu, pentru că factura cu siguranță va veni.
Probabil că umează greve, furie și agitație. Nu mai puțin decât fostul ministru al apărării, Benny Gantz, a avertizat cu privire la un război civil. Este adevărat că lumea se confruntă în prezent cu forme mai clare de manifestare a răului. Dar nicio țară democratică nu se apropie de acest nivel de autodistrugere. Din anii ’30, niciuna nu a făcut-o.
- O versiune a acestui articol a apărut în The Jerusalem Post
