- “Vom conduce ţara până când vom putea realiza o tranziţie sigură, adecvată şi judicioasă”.
- “Vom trimite marile companii petroliere americane, cele mai mari din lume, să investească miliarde de dolari”.
Acestea sunt principalele două elemente ce nu trebuie uitate, din declarația președintelui Donald Trump, făcută sâmbătă, după operațiunea militară a SUA de capturare a dictatorului venezuelean Nicolas Maduro.
Al treilea element de nescăpat din vedere este subînțeles și din tonul liderului de la Casa Albă, și din faptul însuși că a ordona5 această operațiune îndrăzneață: strategia de securitate națională, publicată de administrația Trump la sfârșitul anului trecut, a fost pusă rapid în operă – deopotrivă sub auspiciile “Doctrinei Monroe” și a “Corolarului Trump” (ambele fiind puncte centrale în strategia respectivă).
Ca popor care s-a chinuit jumătate de veac sub dictatură, românii nu pot să nu privească cu maximă înțelegere și bucurie sincer împărtășită șansa poporului venezuelean de a vedea alungat de la putere un autocrat care și-a nenorocit concetățenii.
Devalizarea avuției naționale, sărăcirea extremă a populației, izolarea țării, terorizarea oamenilor, încarcerarea și lichidarea oponenților, fraudarea ca sport național a alegerilor, alierea Venezuelei cu cele mai oribile dictaturi de pe planetă (Rusia, Iran, Cuba, China) – acesta este bilanțul lui Maduro și al predecesorului său, defunctul Hugo Chavez.
Între ceea ce Chavez și Maduro au promis populației și ceea ce i-au oferit e o distanță de la cer la pământ, pe care o mai găsești numai în Rusia lui Putin, în Cuba fraților Castro și în Iranul teocrației mafiote.
Și totuși, aceasta e doar suprafața problemei. Venezuelenii de rând sunt încă departe de a avea garanții că viitorul lor va fi unul luminos, așa cum speră ei și cum ar trebui să sperăm alături de ei, sau așa cum îl prezintă Donald Trump, sub imperiul exaltării de moment.
Căci da, operațiunea militară a SUA a fost de un real succes, însă operațiunea politică abia de aici înainte urmează și nimic nu-i garantează reușita.
SUA au mai lovit copleșitor și acum două decenii, în Irak, strivind rapid armata lui Saddam și capturându-l destul de rapid pe dictatorul de la Bagdad.
După faza invaziei, Washingtonul a decis să conducă temporar Irakul (ce analogie premium cu pasul următor tocmai anunțat de Trump în cazul Venezuelei!). În Irak, SUA au numit atunci un guvernator, au amenajat o întreagă structură instituțională de tranziție sub ocupație și au dat contracte companiilor americane.
Din nenorocire, rezultatul politic obținut în Irak a fost la antipozi față de cel militar din faza inițială.
Orice om de bună credință nu poate decât să spere că Venezuela din anii 2020-2030 nu va păși pe calea Irakului din anii 2000-2010.
Dar speranțele sunt, știm bine, pe cât de plăcute, pe atât de înșelătoare și absolut insuficiente.
Criticii criticilor lui Trump pot invoca, în apărarea președintelui american, faptul că există diferențe majore între Irak și Venezuela – de regiune, politice, confesionale. Și au dreptate.
Însă la fel de adevărat este și faptul că Venezuela post-Maduro poate fi diferită și în rău, iar nu doar în bine de Irakul post-Saddam.
Doar viitorul ne va lămuri, indiferent cât de triumfalist înfățișează Donald Trump prezentul.
Pe un alt nivel, cel mai general al filosofiei administrației Trump în politica externă, problema pusă de intervenția armată a SUA în Venezuela e una cu adevărat dramatică: sferele de influență de secol XIX sunt acum resuscitate cât se poate de concret și de SUA, nu doar de Rusia.
Această înclinație a Casei Albe de azi devenise vizibilă încă din abordarea pe care președintele Trump a avut-o de-a lungul lui 2025 în dosarul războiului ruso-ucrainean. Însă începând cu 3 ianuarie 2026, nu mai vorbim doar de înclinație, ci și de politică de stat oficializată și implementată la nivel militar.
Drept internațional, suveranitate autentică a statelor, inviolabilitatea granițelor naționale – via Venezuela, toate au fost aruncate în aer de America lui Trump.
Ca paranteză: situația de față nu e nicidecum comparabilă cu invazia SUA din Afganistan (SUA tocmai fuseseră atacate de jihadiști adăpostiți în Afganistan; greșit nu a fost atacul chirurgical inițial, ci încercarea ulterioară a Americii de a transforma Afganistanul, ca stat, societate și cultură, după chipu-i și asemănarea-i).
În acest moment, Rusia lui Putin, care tocmai duce un război de cucerire în Ucraina, și China lui Xi, care se pregătește de o confruntare similară în Taiwan, s-au trezit cu mingea ridicată de Trump la fileu.
Facem în Ucraina și vom face în Taiwan fix ceea ce a făcut Trump în Venezuela – ăsta e refrenul previzibil pe care Putin și Xi îl vor putea repeta până la saturație, în sprijinul propriilor operațiuni militare.
Mai mult, având în vedere lipsa de scrupule dovedită de Trump în tentativele sale repetate de a tranzacționa soarta Ucrainei pentru a dinamiza relația Washingtonului cu Moscova, în faza actuală nimeni nu poate înlătura la modul absolut suspiciunea unor prealabile înțelegeri secrete Trump-Putin și în chestiunea Maduro: americanii privesc în altă direcție la ce fac rușii în Ucraina și Europa, iar rușii privesc în altă direcție la ce fac americanii în Venezuela, eventual și în alte puncte ale Americii Latine.
Căci rușii, este fapt binecunoscut, erau bine implantați în Venezuela, iar operațiunea americană a decurs, inclusiv din acest punct de vedere, suspect de bine uns.
În orice caz, nimic din ce a făcut până acum Trump în relația cu Rusia nu e de natură să înlăture un asemenea scenariu.
Merită adăugat la asta și faptul că cu cât America își concentrează mai mult atenția și resursele în zona Caraibe-America Latină, cu atât acest lucru pune în avantaj Rusia în Europa și China în Asia, căci America o fi super-putere, dar sigur e că nu are puteri nelimitate – nici în ceea ce privește concentrarea atenției, nici în ceea ce privește desfășurarea resurselor.
Nu în ultimul rând, printre atâtea beneficii potențiale ce pot fi fructificate de Rusia și China din operațiunea ordonată de Trump în Venezuela, poate fi totuși sesizată și o doză de duș rece pe care le-o aplică Moscovei și Beijingului răpirea lui Maduro din Caracas.
Putin pierde încă un aliat-cheie, la interval de puțin peste un an: Assad, în Siria, respectiv Maduro, în Venezuela. Privind pe termen mai lung, îl putem adăuga și pe Ianukovici, în Ucraina.
Pentru un dictator-tată pentru alți dictatori, Putin pare tot mai incapabil de exercitarea eficientă a funcției “parentale”. De la un moment dat încolo, iată, nu a mai putut face nimic pentru Ianukovici și Assad, iar regimurile lor au căzut. Dar măcar le-a putut scăpa pielea, aducându-i în Rusia.
De la un moment dat încolo, Putin nu a mai reușit să facă nimic pentru Maduro, dar acestuia din urmă nici măcar pielea nu i-a mai scăpat-o.
Iar în Iran, regimul și ayatollahul nu se simt nici ei bine, debutul lui 2026 fiind marcat de proteste violente, după ce mijlocul lui 2025 fusese marcat de bombardamente americano-israeliene fără precedent.
Nu ar fi surprinzător să asistăm la un fenomen de neîncredere față de Kremlin și printre alți dictatori protejați de ruși.
Să nu uităm că Africa e plină de astfel de specimene, iar acolo colapsul Wagner și lichidarea mercenarului-șef, Evgheni Prigojin, după tentativa sa de lovitură de stat contra lui Putin, a destabilizat probabil destul de semnificativ aura protectoare a lui Putin.
Va fi interesat ce ecouri va adăuga operațiunea anti-Maduro și pe acest palier.
China, în schimb, riscă să piardă o interesantă amprentă economică și politică măcar într-o anumită parte a curții din spate latino-americane a Statelor Unite.
Cu siguranță, Xi va reacționa, dar asta nu înseamnă că o va face chiar mâine și nici că o va face chiar în zona în care operează acum Trump.
Beijingul este tot mai capabil de surprize și tot mai interesat să le producă. Dar în același timp, diferența dintre Xi și Trump este aceea că primul știe să nu acționeze impulsiv, în timp ce cel de-al doilea nu știe să acționeze altfel decât impulsiv.
Răpirea lui Maduro este abia la primul act. Dar oricât de spectaculoasă a fost răpirea, e foarte posibil ca acesta să nu fie și actul cel mai interesant și relevant.
În 2026, pe dosarul ruso-ucrainean, Trump are de ales între două forme de cancer
