Rasism sistemic în SUA? Să-l întrebăm pe Lenin

Scena cu genunchiul proptit pe grumazul lui George Floyd pare deja un detaliu micșorat până la indistincție în fundalul carnavalului anarhic care s-a dezlănțuit în SUA și-a cărui spumă de lapte s-a revărsat un pic și-n Europa (deși e o banalitate la ordinea zilei să vezi în Atena caroserii carbonizate, acolo unde dacă până la majorat n-ai aruncat și tu o mașină în aer, ești un fel de Benny Hill).

Indubitabil, s-a ieșit din izolarea Covid-19 cu poftă de viață și piromanie. Una dintre probleme este, însă, că romantismul revoluționar are o defecțiune din fabricație: dă bine doar în imprimeurile de pe tricouri. Când îl conectezi la realitate, cel mai adesea nu stimulezi drepturile omului, ci pagube materiale. Dar, hei, așa-i când omul vrea un strop de adrenalină ca la 1917.

Din câte se observă, mânia populară cu patalama ANTIFA se dovedește a practica tocmai sportul preferat al dușmanului fascisto-capitalist: shopping-ul. Păi, să te tot înhami într-un puhoi de Comuna din Paris dacă finalitatea va fi un Black Friday al șterpelitului din magazine.

În timp ce, într-o voioasă paradă de snobism leninist, upper middle class-ul și hipsterii din Williamsburg agită cartoane #Blacklivesmatter și mână cu biciul discriminării pozitive „albitatea” spre eșafod, în timp ce feministe musculoase defechează pe mașini de poliție răsturnate, „exploatații” celebrați sar prin vitrinele magazinelor ca-n westernuri, cărând munți de adidași Nike. Căci s-au dus vremurile Panterelor Negre, niciun cocktail Molotov nu se compară până la urmă cu lejeritatea burghezească a unor ghetuțe ca ale lui Lil Wayne și Snoop Dogg.

Culmea este că printre magazinele devastate se numără și brand-uri care nu doar că au jurat „credință” celor de la ANTIFA și s-au raliat BLM, dar au și investit masiv ani de-a rândul în linii vestimentare dedicate culturii afro-americanilor.

Progresiștii cer ca protestele să nu fie etichetate clasist, dar subiecții protestelor tocmai asta fac: atacând raioanele „high end”, o pun de-un party de școală veche, sovietică, al luptei de clasă.

Cam ăsta-i tâlcul care se vede până la mine. Și se mai văd și niște statistici. Potrivit datelor Bureau of Justice Statistics din SUA pe 2018, la capitolul infracțiunilor interrasiale violente, găsim 547.948 de incidente comise de negri asupra albilor față de 59.778 incidente comise de albi asupra negrilor. Putem pune în balanță și alte cifre, din 2015, când America era luminată de feeria epocii Obama: negri uciși de negri – 75% vs. negri uciși de albi – 2% vs. albi uciși de negri – 81%.

A nu se înțelege din asta că nu există atitudini rasiste în rândul forțelor de ordine ori că legea nu este modelată pentru a-i proteja în cazuri gen George Floyd. A nu se înțelege din asta că moartea lui George Floyd nu este un act abominabil. Dar dacă nu suntem ipocriți și nu tratăm natura umană ca pe-un dispozitiv ideologic, vom admite și că, totuși, este dificil să nu te contaminezi de rasism având de-a face cu un asemenea fond de infracționalitate. Mai mult, unul într-o societate inundată de arme. Nu ca-n România, unde cel mai adesea gradul de stres al poliției este testat pe segmente izolate – în descinderi „standard” la clanuri interlope înarmate minimal sau în reglări de conturi între rromi înarmați cu topoare. Să nu comparăm o misiune de patrulare în Bronx cu una dintr-un cartier craiovean.

Totuși, rasism sistemic? Negrii au acces la funcții de conducere în corporații, au sectoare de la Hollywood arondate narațiunilor sociale și istoriei afro-americanilor, sunt zeii NBA-ului, sunt nababii industriei muzicale, sunt actori activi în sistemul competițional al societății de consum. Ăsta este rasism sistemic? Îi deportează cineva? Îi bagă cineva în lagăre? Atunci, ceea ce-a făcut Hitler cu evreii cum se mai numește? Ceea ce-a făcut Radovan Karadzic cu musulmanii bosniaci cum se mai numește? Rasism sistemic faptul că o componentă puternică a showbiz-ului afro-americanilor este glorificarea postmodernă a criminalității de ghetou? Rasism sistemic faptul că rafala de Uzi și reveriile „Thug Life” au devenit o piață a simbolurilor afro-americane? Rasism sistemic faptul că fesele negreselor și twerking-ul sunt politici de senzualitate pe Instagram? Le-a impus cineva dictatorial afro-americanilor să livreze astfel de particularizări în cultura de consum? Deci, ca să pricep: când spui „nigger” e rasism sistemic, dar când spui „white boy” e dreptate socială, da?

Ce se întâmplă acum în SUA m-a trimis cu gândul la unul dintre cei mai disprețuiți oameni din vâltoarea socialistă a lui Mai 68, politologul Raymond Aron. Disprețuit pentru că nu voia să crediteze mișcările studențești, în care nu vedea decât un vehicul de pasiuni utopice scăpat de sub control și fără cel mai mic discernământ privind aplicabilitatea politică a idealurilor invocate. În 1970, Aron a dat un interviu pentru The New York Times, abordând, printre alte subiecte fierbinți, și pe cel al tensiunilor rasiale americane.

La acea dată, Raymond Aron spunea:

• Negrii se află într-un proces neterminat de aculturație, ceea ce produce izolaționism în rândul unor segmente de populație la nivelul națiunii americane;
• Minoritățile naționale au fost foarte bine asimilate, dar nu și minoritățile rasiale, lucru deloc surprinzător, fiindcă de-a lungul istoriei foarte puține societăți au reușit să asimileze minoritățile rasiale;
• Societatea americană este încă o societate migrantă, nu una înrădăcinată, ca-n Europa. De-asta unele orașe americane încă dau impresia că nu sunt altceva decât niște „locuri de tranzit” pe drum. America pare construită parcă numai pentru a servi mobilitatea. Los Angeles, de exemplu, este un concept nou de organizare geografică, nu știi unde îi este centrul, nu întreține sentimentul unui oraș de oameni înrădăcinați, ci de oameni rătăcitori.

Felul în care s-au schimbat peste decenii aceste realități cu impact rasial surprinse de Raymond Aron, evoluțiile, involuțiile, nu se măsoară prin bolizi vandalizați și mardeiași ANTIFA cu aere de Serghei Neceaev. Asta nu-i decât o defulare de figurație libertină care servește agendei rasiale a stângii, unde există o obsesie de-a mutila nuanțele și limitările realității politice printr-o amorsă de teorie abstractă și speculație utopică.

Și totuși, de ce este atât de atrăgătoare această beție a corectitudinii politice cu orice preț și împotriva oricăror evidențe?

Un răspuns cuprinzător ni-l oferă Gary Saul Morson, profesor de literatură rusă al University Northwestern, specializat printre altele și-n curentele revoluționare din Rusia secolului XX. În linii mari, spune Morson în Wall Street Journal, adie un trend al intelighenției de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, când „întreaga clasă educată simțea că trebuie să fie împotriva regimului sau un soi de revoluționar”.

Profesorul Morson spune că în Rusia țaristă târzie, sub presiunea seducției bolșevice asupra rușilor, liberalii au susținut terorismul practicat de marxiști și anarhiști printr-o atitudine non-combat și prin… corectitudine politică, căci atunci era la modă, în numele „libertății”, să fii de partea gangsterismului leninist.  „Când ești târât în ceva în care nu crezi cu adevărat, fiindcă altfel vei fi catalogat ca făcând parte dintre oamenii răi, iar identitatea ta primară este de «tip de treabă», te vei trezi că sprijini lucruri care știi că sunt greșite. Și dacă nu există o forță morală pentru a le opri (lucrurile greșite – n.r.), tăvălugul va accelera.” Articolul – AICI.

De fapt, Morson descrie pilula Murti-Bing din distopia „Nesațul” a lui St. I. Witkiewicz, teoretizată sub denumirea de „gândire captivă” de Czeslaw Milosz. Pilula asta perversă care circulă imbatabilă din generație în generație. În „Nesațul”, Witkiewicz închipuie o parabolă în care Imperiul Mongol aduce pilula Murti-Bing, care oferea celui ce o înghițea tăcerea deplină asupra propriilor convingeri și îmbrățișarea euforică și colectivă a unui unic model de a fi BUN și BINE INTENȚIONAT.

În fine, dacă dau deoparte bâlciul ideologic în cazul George Floyd, eu rămân cu următoarele.

Cu scena groaznică a morții unui om din cauza unui abuz, nu cu un rasism orchestrat ca politică de stat.

Cu suburbiile enclavizate în care pandemia de șomaj a Covid-ului a căzut ca o bombă nucleară pe rata sărăciei.

Cu un amok al democraților, care au fabricat în Minnesota, vulcanul rebeliunii (unde, apropo, se află la putere democrații, șeful poliției este afro-american – asta ca fapt divers), ceea ce ei consideră o furtună perfectă pentru a-l înfrânge pe Trump la prezidențiale, dar care, subliniază bine Dan Dungaciu, ar putea repeta o scenetă din anii 1960, când „în urma unor confruntări de stradă și proteste de același fel precum zilele acestea, au apărut subit circa două până la opt procente de vot alb «ascuns» («spirala violenței»), nervos și îngrijorat, care a adus la putere republicanii”.

Cu faptul că Rusia și China își freacă palmele contemplând perfectul „loc de joacă” pus la dispoziție de „tinerii frumoși și liberi”.

Și nu în ultimul rând cu o reconfirmare: activismul de la Hollywood este un regat al idioților utili care a reușit să imprime ideii de toleranță un caracter sectar și-un aer de SRL maoist.