Gruparea este mai încercuită ca niciodată, planul lui Trump pentru Gaza bucurându-se de un consens aproape global. Alegerea pe ce o va face va indica și măsura în care le vrea moartea locuitorilor din Gaza.
Propunerea de a pune capăt războiului din Gaza, prezentată de Trump la Casa Albă alături de un Netanyahu mut, le oferă israelienilor și gazanilor o ieșire decentă dintr-un război catastrofal: ostaticii israelieni se întorc, iar Israelul se retrage, în timp ce pentru locuitorii din Gaza începe o amplă reconstrucție, o tranziție promițătoare și eliberarea de jihadism.
Dar acest lucru presupune ca Hamas să se predea. Evident, asta nu face parte din ADN-ul grupării. Într-adevăr, refuzul Hamas de a elibera ostaticii israelieni, chiar și după ce mare parte din Gaza a fost transformată în ruine, va rămâne drept una dintre cele mai rușinoase trădări comise de conducători în istoria modernă. Devastarea Fâșiei este tragică, iar Israelul a fost brutal, dar există un loc aparte în iad pentru cei care și-au sacrificat bucuroși propriul popor și au invitat cu încântare catastrofa. Presupunând că statele arabe și Qatarul susțin cu adevărat planul, vom vedea acum dacă ele pot controla această miliție demonică sau dacă gruparea este complet sinucigașă și dispusă să continue fără sprijin. Iar asta, întrucât Trump i-a oferit Israelului mână liberă să intensifice războiul și mai mult dacă înțelegerea va fi respinsă.
Un asemenea scenariu, dacă se va petrece, nu va fi bun pentru nimeni. Din păcate, acesta este de fapt un model pe care jihadiștii l-ar putea îmbrățișa, căci ei te urăsc pe tine mai mult decât se iubesc pe ei înșiși. O mișcare care se hrănește din martiriu ar putea prefera anihilarea, știind că ar fi dezastruoasă și pentru Israel, adâncindu-i izolarea, atrăgând sancțiuni internaționale și blocându-l într-o ocupație costisitoare. Cei mai mulți locuitori din Gaza speră cu siguranță ca Hamas să spună „da” planului. Pentru că propunerea, deși vagă pe alocuri, le oferă destul de mult, pe lângă însăși încheierea războiului:
- promite înlocuirea unei teocrații cleptocratice și criminale cu o autoguvernare locală de către tehnocrați;
- ar atrage niveluri uriașe de finanțare externă pentru o reconstrucție de anvergură istorică globală, făcând din cauza lor o cauză a regiunii și a lumii;
- stimulează reforme demult necesare în cadrul Autorității Palestiniene, mai ales în programele școlare, care încă predică ura; acest lucru este benefic și pentru palestinieni, deoarece le va oferi un guvern pe care israelienii și lumea îl pot din nou accepta;
- oferă cel puțin un contur vag al statalității palestiniene în viitor, condiționat de o conducere care respinge războiul;
- mai presus de toate, elimină jihadismul din sângele politicii palestiniene, un cancer care le-a otrăvit cauza timp de decenii.
În acest moment, aproape întregul spațiu arab s-a aliniat în spatele planului — inclusiv Qatarul, mult timp protector al Hamas și gazdă pentru conducerea sa exilată. Pentru Hamas, a-l respinge în aceste condiții ar fi extraordinar. Ar sugera fie un zel sinucigaș, fie existența unor alți sponsori — poate Iran, Rusia sau chiar China — capabili să-i trimită fonduri și arme.
Dar, mai ales, ar sugera o dorință de moarte de o intensitate rar întâlnită în istorie. Dacă Hamas ar refuza, astacel mai probabil ar însemna preluarea completă a Fâșiei Gaza de către Israel, o administrație militară asupra a două milioane de palestinieni și ani de război de gherilă cu rămășițele Hamas.
Pe lângă atractivitatea sa pentru palestinieni, e adevărat și că termenii se aliniază cu obiectivele Israelului într-un mod care a facilitat acceptarea lor de către Netanyahu și demontează teatralitățile despre „presiunea” trumpiană asupra prim-ministrului. Aceste teatralizări aminteau de acum câteva săptămâni, când Washingtonul a pretins a fi șocat după ce Israelul a lovit ținte din Qatar, gazda celei mai mari baze aeriene regionale a Americii. Afirmația că Israelul a acționat fără cunoștința americană era ridicolă. Acum, ficțiunea este că acesta este un plan pur conceput de cercul lui Trump — poate magnatul imobiliar Steven Witkoff sau Jared Kushner — care îi este impus Israelului.
De ce îi este, de fapt, ușor lui Netanyahu? Priviți detaliile. În timp ce ostaticii ar fi eliberați imediat, în termen de 72 de ore, conform lui Trump, retragerea israeliană este legată vag de ritmul dezarmării Hamas, lăsând Ierusalimul să aibă control pe calendar. Restaurarea Autorității Palestiniene în Gaza și simpla crearea a unei căi teoretice către un fel de statalitate sunt toate puternic (și vag) condiționate și se află departe în viitor.
Între timp, Gaza ar fi condusă de tehnocrați care răspund în fața unui consiliu internațional condus de Trump. Batjocorit la începutul acestui an pentru fala că America va „deține Gaza” și „o va conduce”, acum începe să pară că cel puțin a doua jumătate a afirmației aparent absurde s-ar putea adeveri — chiar dacă realitățile politice vor împinge în cele din urmă controlul spre Autoritatea Palestiniană.
Astfel, majoritatea copleșitoare a israelienilor susțin planul — chiar și baza de susținători a lui Netanyahu. Oferind o narațiune clar acceptabilă pentru oamenii obișnuiți de pe ambele părți, proiectul amintește oarecum de Acordul de Vinerea Mare din Irlanda; mulți vor spune că văd amprenta lui Tony Blair în schița lui.
Nu luați în serios opoziția fanaticilor israelieni precum ministrul de Finanțe Bezalel Smotrich. De felul lor sunt o mică minoritate care vor să continue războiul, să înlăture populația din Gaza și să o înlocuiască cu evrei, fiind indiferenți atât la aspectele ce țin de moralitate, cât și la consecințele practice. Cât despre Netanyahu, dacă acești aliați rușinoși îl părăsesc, fie — poate merge la alegeri având planul însuși ca platformă, mai ales dacă este asociat cu normalizarea relațiilor cu Arabia Saudită și, poate, cu alte state musulmane. Având în vedere fragmentarea opoziției israeliene, aceasta i-ar putea revigora perspectivele electorale în scădere.
Acest moment ar trebui să cristalizeze un lucru esențial pe care, însă, societățile arabe au refuzat să-l vadă: teocrațiile și milițiile jihadiste sunt calea spre ruină. Ideea că Hamas este o „rezistență” este acceptată doar de către cei de departe și lipsiți de noțiuni, ca și de fanaticii locali (în principal în Cisiordania, nu în Gaza). Hamas și camarazii săi, precum Hezbollah din Liban, nu sunt campioni ai propriului popor, ci mafii care trafichează nihilism, opresiune și moarte. Dacă acest război se va încheia cu îndepărtarea Hamas, regiunea trebuie să-și ia angajamentul ferm de a nu mai permite niciodată ascensiunea unor astfel de grupuri.
Între timp, la Al Jazeera, am dezbătut cu doi susținători ai expulzării Israelului din sportul, cultura și mediul academic internațional. Unul dintre ei a afirmat că Israelul a masacrat 600.000 de oameni și că 7 octombrie „nu mai contează”, iar celălalt era un fost militant evreu al ANC, care a citat greșit o declarație a lui Mandela, pretinzând că ar fi spus că Israelul este mai rău decât Africa de Sud în perioada apartheidului (în realitate, celcare spusese așa ceva era nepotul neinformat al marelui lider). A fost o provocare să țin pasul cu torentul de aberații și trebuie să-i recunosc meritul moderatorului Nick Clark pentru că a reușit să păstreze o minimă ordine.
Este o întrebare legitimă dacă boicoturile nu sunt niciodată acceptabile — și, deși nu pot afirma asta, am argumentat împotriva lor în acest caz. Interesant este că, atunci când am sugerat, în glumă, că America ar putea fi exclusă de la Cupa Mondială pentru că Trump neagă schimbările climatice, interlocutorul meu furios a dat din cap aprobator. SUA, desigur, găzduiesc Cupa Mondială.
Pntru cei cu stomacul tare, iată cum a decurs discuția.
Moderatorul Nick Clark: În ciuda războiului din Gaza, Israelul continuă să participe pe deplin la sporturile internaționale și la alte competiții pe scena mondială, inclusiv la Eurovision. În mare parte, lucrurile au mers ca de obicei, în pofida acuzațiilor de genocid formulate de organismele ONU și a inculpărilor prim-ministrului Benjamin Netanyahu de către Curtea Penală Internațională pentru crime de război, dar presiunea pentru măsuri împotriva Israelului se intensifică. Bine, să intrăm direct în subiect. Să vorbim cu invitații noștri. La Londra, îl avem pe Ashish Prashar, strateg politic, fost consilier al emisarului pentru Orientul Mijlociu, Tony Blair, și director de campanie pentru Game Over Israel. De la Tel Aviv, îl primim pe Dan Perry, fost editor al Associated Press pentru Europa, Orientul Mijlociu și Africa. Acum este editorul publicației Ask Questions Later, pe Substack. Și tot în Marea Britanie, în Oxfordshire, Andrew Feinstein, activist anti-apartheid și autor, care a fost ales deputat ANC sub Nelson Mandela în primele alegeri democratice din Africa de Sud, în 1994.
Dan Perry: Uitați, sunt un critic al războiului și al guvernului Netanyahu, să nu existe dubii, dar nu sunt un fan al boicoturilor culturale și sportive și al amestecului dintre sport și politică, întrucât de obicei se întorc împotriva celor ce le susțin, lovind exact acele comunități care, de fapt, îți sunt alături… boicoturile academice împotriva Israelului vizează un mediu în care 90% dintre oameni se opun guvernului și războiului. Dar, în primul rând, privesc rezultatul. Suntem într-un moment extrem de delicat, în care un plan de pace va fi propus, probabil chiar astăzi, la Washington, iar acesta ar include și ar necesita dezarmarea Hamas, retragerea sa și predarea controlului asupra Fâșiei către un guvern civil. Orice ar fi perceput ca întărind Hamas, ca o recompensă pentru decizia sa de a ataca Israelul și de a declanșa acest război, mă tem că va submina capacitatea lumii și a lumii arabe de a constrânge Hamas să accepte aceste cerințe. Fără asta, războiul nu se va încheia, punct.
NC: Cum rămâne cu punctul lui Dan, știți, ideea lui despre momentul aplicării unei interdicții acum, că ar putea compromite efortul pentru pace?
Andrew Feinstein: Ei bine, în primul rând, îmi pare rău să spun, dar aș privi cu destul scepticism un plan de pace venit dinspre actuala Casă Albă, ca să fiu sincer, după tot ce am auzit — de la ideea de a transforma fâșia în Riviera Orientului Mijlociu, până la multe alte lucruri. Și unele dintre planurile care sunt propuse sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Asta e prima chestiune. A doua: realitatea este că țările care propun acest plan de pace — Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, câteva țări din UE — sunt contributori masivi la genocidul în curs, fie prin armament, fie prin zboruri de spionaj, fie prin instruirea personalului de apărare israelian. Deci cred că, din punct de vedere al momentului, trebuie să existe această presiune a izolării, astfel încât, chiar dacă un plan de pace este pus pe masă, Israelul să fie constrâns să-l accepte sub presiune. Au existat oferte de încetare a focului pe care Netanyahu le-a respins. În acest moment, s-ar putea argumenta că, dacă conflictul se încheie, Netanyahu nu doar că și-ar pierde puterea, ci s-ar putea trezi în închisoare pentru numeroase acuzații de corupție.
NC: Dan, cum rămâne cu asta? Care este răspunsul tău, ideea că izolarea forțează Israelul într-un colț, făcându-l mai predispus să accepte un proces de pace?
DP: Ei bine, bănuiala mea este că Netanyahu va accepta acest plan pe care colegul meu îl disprețuiește, dar care, de fapt, cred eu că se aliniază cu ceea ce vrea majoritatea lumii, inclusiv Liga Arabă. Trebuie să înțelegem ceva ce poate uneori rămâne nespus. Există o disonanță cognitivă în sistemul global. Marea majoritate a oamenilor, inclusiv marea majoritate a israelienilor, vor ca războiul să se termine. Asta este clar. Dar la fel de adevărat este că marea majoritate a oamenilor — și cu siguranță guvernele, inclusiv cele din Liga Arabă — vor ca Hamas să se dezarmeze și să cedeze controlul asupra fâșiei, pe care au deturnat-o și pe a cărei populație apasă de 20 de ani. Acum, singura forță de pe Pământ, care pare să aibă un plan de a forța Hamas să se dezarmeze, în mod ciudat, este guvernul Israelului. Dar nimeni nu agreează tacticile sa.
Ashish Prashar: UEFA îl va exclude din fotbalul de club. Îl va exclude din campionatele europene. Îi va exclude din tot ceea ce intră sub autoritatea lor. Dar, până la urmă, singura cale prin care putem presa FIFA să ducă treaba până la capăt — și ar trebui dusă până la capăt, pentru că 7 octombrie nu mai contează. Să fim sinceri. Un genocid în care unii estimează că sunt masacrați 600.000 de oameni. Trebuie să continuăm izolarea asta, pedeapsa asta. Și da, colectivă, având în vedere că ceea ce li se face colectiv palestinienilor depășește tot ce a văzut vreodată omenirea în istorie. … Aceasta ar trebui să fie o responsabilitate colectivă.
NC: Dan, intervino aici, dar te rog să fii scurt.
DP: Există, absolut, un dublu standard, pentru că situațiile nu sunt echivalente. Rusia a atacat Ucraina, Israelul a fost atacat de Hamas. Nu a existat niciun argument pentru scopul apartheidului, care era menținerea unei discriminări rasiale. Nu există niciun argument pentru războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei și pentru obiectivul său dorit, dominația asupra Ucrainei. Există un sprijin aproape global pentru obiectivele Israelului în acest război, care sunt eliberarea Gazei de sub Hamas. Asta ar trebui să fie clar. Nu le plac tacticile folosite de Israel și nici mie nu-mi plac. Dar există o diferență majoră. Acum, ar trebui să fim foarte atenți când introducem politica în sport, divertisment și mediul academic, pentru că nu există un capăt. Ce urmează? Vom interzice SUA, gazda Cupei Mondiale de anul viitor, pentru că neagă schimbările climatice?
NC: Andrew, hai să mergem mai departe, pentru că în ceea ce privește elementul rusesc, președintele UEFA însuși a spus că am fost printre primii care au acționat, crezând cu adevărat că sportul ar putea ajuta la punerea capăt a acestei tragedii. A oprit războiul?
AF: Nu, nu l-a oprit. Dar a adăugat presiune asupra Rusiei? Absolut, da. Am văzut jucători de tenis ruși care nu mai pot concura sub steagul național, ceea ce le-a creat mari probleme. A pus asta presiune asupra politicienilor care mențin războiul? Desigur că da.
NC: Dan, mă întreb dacă putem trece puțin la Israel în sine. Cum se simte majoritatea oamenilor acolo față de această posibilă interdicție și de sentimentul tot mai mare de izolare? Știți, expresia stat paria este folosită destul de des. Care e percepția în Israel, în rândul majorității, față de această izolare tot mai mare?
DP: Ei bine, este absolut adevărat că există o izolare tot mai mare și e adevărat, de asemenea, că boicoturile economice în special și astfel de presiuni pot da rezultate, fără îndoială. Dar disonanța cognitivă despre care am vorbit mai devreme există și în Israel. Majoritatea oamenilor vor ca războiul să se termine, dar aproape toată lumea sprijină obiectivul de a înlătura Hamas de la putere și de a-l dezarma într-un fel sau altul. Iar minimalizarea acestui obiectiv de către colegii mei de aici este absolut absurdă. Spuneți că cea mai mare parte a lumii nu e interesată de dezarmarea Hamasului? Serios? Poate ar trebui să întrebați oamenii din Gaza. Și, apropo, Hamas nu a fost ales să conducă Gaza. Hamas a câștigat o pluralitate, nu o majoritate, în alegerile legislative pentru Cisiordania și Gaza, acum patru ani. Explic că asta chiar s-ar putea întoarce împotrivă și oamenii din Israel, probabil o treime dintre cei care încă sprijină războiul, nu vor fi convinși prin astfel de pedepse. În timp ce cele două treimi sau mai mult, care deja vor ca războiul să se termine, deja vor asta, nu trebuie convinși. Și, știți, excluderea lor din familia națiunilor, nu sunt sigur că e soluția corectă. După cum am spus, odată ce introducem politica, nu există capăt. Luați în considerare că majoritatea factorilor de decizie din lume înțeleg că este rău pentru palestinieni ca Hamas să continue să existe ca miliție, subminând Autoritatea Palestiniană. Pentru numele lui Dumnezeu, cum putem ignora acest lucru fundamental și evident?
NC: De fapt, este un alt argument la care Dan a făcut aluzie … caracterul unificator al sportului. Ideea că sportul și cultura oferă șansa de a aduce oamenii împreună și ar trebui să rămână în afara politicii. Și că ar putea contribui la promovarea păcii și înțelegerii. E un argument bun, nu?
AP: Uitați, ideea mea este aceasta: pentru Israel, ONU a declarat că este vorba de un genocid. Acum, oamenii nu mai pot contesta acest lucru. Nu contează ce spune un cercetător la Tel Aviv sau altcineva. Apropo, universitari israelieni au numit asta genocid. Pedeapsa trebuie să fie colectivă. Din păcate, vorbim de o societate care a comis una dintre cele mai îngrozitoare crime imaginabile. Și sportul normalizează acceptarea genocidului. Dacă le permitem accesul în arenele normale, acceptăm că acest genocid este în regulă. Că apartheidul practicat de Israel asupra palestinienilor este în regulă. Și că ocupația lor asupra palestinienilor este în regulă. Și trebuie să fie izolați. Și asta începe cu sportul. Și odată ce fotbalul dispare, va dispărea și Olimpiada. Ei seamănă mai mult cu Africa de Sud decât cu Rusia. Izolarea îi va paraliza, așa cum spunea Andrew, și apoi îi va paraliza economic, iar înlăturarea lor de la masa altor națiuni este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru a pune capăt acestei situații și a aduce dreptate palestinienilor care au suferit în acest genocid.
NC: Bine, Dan, răspunde pe scurt la asta: sportul normalizează ceea ce face Israelul.
DP: Ceea ce face Israelul nu este comparabil cu crimele pe care le menționați. Continuați să spuneți genocid, ca și cum repetând de o sută de ori și atribuindu-l în mod fals întregii ONU ar deveni adevărat. Situația este anormală și complexă. Și ceea ce trebuie să se întâmple sunt lucrurile pe care le-am spus înainte: Hamas să se dezarmeze și să facă un pas înapoi. Atât. Din clipa în care asta se întâmplă, războiul se termină. Și asta subminează afirmația că Israelul intenționează să distrugă poporul palestinian în întregime sau parțial. Ei intenționează să atingă obiectivele acestui război. Iar modul în care o fac este foarte urât. Și nu sunt un fan al acestui mod. Dar sunt conștient — lucru de care dumneavoastră păreți să nu fiți — că dacă Hamas s-ar preda mâine, ar elibera ostaticii și ar preda controlul, războiul s-ar încheia. Așa-zisul genocid s-ar încheia. Pare că nu înțelegeți acest lucru.
AF: Dacă presupunem că genocidul este comis pentru a atinge oricare ar fi obiectivele pe care Israelul vrea să le atingă – din păcate, în acest caz, mijloacele pur și simplu nu pot justifica scopul, pentru că vedem un genocid – realitatea este că noi, restul lumii, trebuie să facem absolut tot ce putem pentru a pune capăt acestui genocid. Boicoturile sportive sunt minimul pe care îl putem face. Boicoturile sportive ar trebui să facă parte dintr-un proces care să ducă la un BDS masiv și total și la izolarea statului Israel.
NC: Și, Dan, nu e acesta punctul esențial — suntem spre finalul programului, deci pe scurt — că dincolo de toate celelalte și de dezacordurile pe care le aveți, izolarea Israelului de contactul sportiv, cultural și academic nu va transmite clar israelienilor de rând că politicile guvernului lor au un cost și nu trebuie să continue? Că ceva trebuie să se schimbe?
DP: Cred că este foarte clar că majoritatea israelienilor știu asta, ceea ce explică din nou de ce majoritatea lor vor să se termine războiul. Cred că instrumentul izolării, al boicoturilor și al excluderii din turneele sportive ar trebui rezervat pentru foarte puține cazuri în care nu există absolut nicio apărare pentru ceea ce face un stat și există o opoziție unanimă față de tot ce ține de acea politică. Nu este cazul aici. Și chiar dacă repetați fals genocid de o sută de ori în emisiune, asta nu îl va transforma într-un genocid. În obiectivele sale, Israelul este sprijinit de cea mai mare parte a lumii și a guvernelor lumii, și le-am repetat la nesfârșit în emisiune. Războiul s-ar încheia dacă aceste obiective ar fi atinse. Prin urmare, nu cred că boicoturile sunt înțelepte în acest caz. Ceea ce trebuie să se întâmple rezidă în exercitarea unei presiuni masive și maxime asupra Hamas, pentru a elibera bieții oameni din Gaza de sub controlul lor.
NC: Vă mulțumesc foarte mult pentru participare! Ashish Prashad, Dan Perry și Andrew Feinstein, mulțumesc mult!
AUDIO | Vești bune din Moldova, vești bizare din alte părți. Plus Trump și Netanyahu
