În cele treizeci și trei de luni decembrie care i-au urmat lui decembrie 1989 s-au scris atât de multe despre ceea ce a însemnat căderea comunismului în România, s-au scris atâtea despre rănile care nu s-au închis, din perspectiva modului în care a căzut vechiul regim, și cu siguranță istoricilor încă le-au rămas multe de zis, pe toate planurile, în următorii ani.
Elementele de natura evidenței, pe care le-au făcut cadou popoarelor prăbușirea Ceaușeștilor, la noi, și a întregii Cortine de Fier, în Europa, tind, cu trecerea timpului, să nu mai fie ab initio strălucitoare chiar pentru toți.
Așa cum dictatura anesteziază simțurile prin exercițiul specific ei al violenței, și libertatea riscă să le amorțească prin relaxarea totală care vine la pachet cu ea. În vremuri grele, de pildă sub satrapi precum Ceaușescu, starea de rău chiar avea ca proveniență Răul. În vremuri liniștite, în schimb, originile senzației de rău nu mai sunt chiar atât de categorice, nisipurile devin, subtil, mai mișcătoare; paradoxal, Binele și Adevărul pot fi găsiți vinovați de Tribunalul Uitării și al Superficialității, iar împotriva lor se pot auzi nu rareori chemări înfocate la tragerea pe roată.
Tuturor nostalgicilor, relativiștilor și conspiraționiștilor care se lasă duși, conștient sau inconștient, de valul nerecunoștinței pentru binele care ni s-a întâmplat în decembrie 1989, le-aș transmite doar atât: sub dictatură, ca țară, nici cel mai mare bine (așa cum putea fi el definit în acele circumstanțe) nu ar fi egalat vreodată ceea ce în democrație ar putea trece drept cel mai mare rău.
Inegalabilă realizare este deja faptul de a fi scăpat, după 45 de ani de agonie, de dictatura poftelor unui singur individ și de sistemul represiv de care pofticiosul s-a însoțit pentru a și putea face ceea ce dorea cu milioanele de concetățeni.
La 33 de ani de la Revoluție, în societate există deja generații de români care nu se născuseră încă la vremea căderii comunismului sau erau prea mici pentru a înțelege ce se întâmpla în jur. În cazul lor, formarea unei percepții corecte asupra acelor vremuri depinde de acuratețea cu care li se predă istoria, de măsura în care au acces la narațiunile nealterate despre acele vremuri, de modul în care pot fi motivați să se intereseze de România acelor ani. Nu este întotdeauna ușor, căci nici școala nu livrează suficient, nici dragul de autoinstruire nu e la cel mai înalt nivel, nici dinamica prezentului nu ajută mult la stimularea interesului pentru trecut.
Prin urmare, o bună soluție de a ne aminti, cu toții, ce mare minune a fost Decembrie 1989 ar fi să aruncăm un ochi în cotidianul tumultuos. Trei direcții ar ajuta din plin:
- Coreea de Nord – că mult i-a plăcut lui Ceaușescu să ne transforme într-o fermă similară de spălați pe creier! Neîntreruptă de șapte decenii, dictatura unui singur om înseamnă acolo, cu variații de la moment la moment: foamete, sărăcie cronică, frică, lagăre, imposibilitate de a călători, cursă nebunească a înarmării (convenționale și nucleare). Plus – statut de paria la nivel internațional.
- China. De la Mao, la Xi Jinping, omul de rând nu a cunoscut măcar o clipă libertatea de care ne bucurăm aici. A cunoscut, în schimb, salturi înainte și revoluții culturale care l-au aruncat în foamete și violență extremă. A cunoscut înhămarea precum calul la proiecte-mamut de reconstruire a țării, sub Deng Xiaoping și urmașii, până la Xi Jinping. Bineînțeles, un anumit număr de chinezi a ieșit din sărăcia extremă, grație reformelor economice post-maoiste, dar libertatea a rămas vis sau gând necunoscut. Sub Xi Jinping, în schimb, mersul înainte înseamnă mai degrabă un strașnic mers înapoi, iar demența poftei unui singur individ de a face lucrurile așa cum crede și așa cum vrea el a dus nu doar la experimente sociale la scară industrială, nu doar la sporirea violenței statului împotriva libertății de gândire și mai ales a indivizilor tentați să o practice, ci și la… politica Zero-Covid. Dincolo de faptul că și Xi, precum Putin, amenință să-și arunce poporul într-un război (pentru a satisface astfel perversiunile ideologiei și ale minții „obișnuite” de dictator), autocratul de la Beijing a păcălit un miliard și jumătate de chinezi că îi va ține departe de Covid. În acest scop, timp de trei ani, i-a încuiat la propriu în case, ca pe nutrii, într-un festival teribil de strivire a libertății și psihicului omului de rând. Le-a impus cu arma propria soluție miraculoasă, pentru ca, tot subit, după primele valuri serioase de proteste, să decidă că ceea odată a fost roșu, acum poate fi verde. Dintr-un pocnit din degete, politica Zero Covid a lui Xi s-a schimbat cu 180 de grade, chiar dacă nimic semnificativ nu se modificase din perspectiva capacităților țării de a preveni și trata sau din perspectiva structurii virusului. Pur și simplu, așa cum acum aproape trei ani un singur om a decis „încarcerarea” a un miliard și jumătate de conaționali, azi, subit, același individ hotărăște opusul. Scurt, concis, fără explicații, fără asumarea răspunderii. Ca atare, prognozele indică, pentru China, un bazin potențial de aproximativ un milion de decese. De ce? Pentru că, în cele din urmă, în loc de strategie sanitară, dictatorul a acționat ideologic și politic, făcând singurul lucru pe care știe să-l facă bine orice dictator: să închidă oameni. Aproape trei ani, mintea îngustă a tov. Xi a respins ideea că populația trebuie pregătită și lăsată să trăiască cu virusul. Acum, când le-a scos oamenilor lanțul, virusul găsește în ei un teritoriu virgin aproape ca în debutul pandemiei.
- Rusia. Aproape 23 de ani, un singur individ a adunat atâta puterea încât atunci când a luat-o definitiv razna a putut să declanșeze un război de care, în toată Rusia, știa doar el. Poporului i-a rămas să sarcina ovină de a asigura carnea de tocat și a ronțăi ce va găsi într-o economie devastată.
Ce trebuie reținut, măcar în acest decembrie 20202 în care vorbim mai mult de acel Decembrie ’89? De pildă, următoarele: dacă Rusia nu ar fi fost condusă de un singur om, războiul ar fi avut șanse aproape zero de a fi declanșat. Dacă China nu ar fi fost condusă de un singur om, zero șanse ar fi fost și pentru criminala politică Zero Covid. Dacă Coreea de Nord nu ar fi condusă de un singur individ, ar fi fost mult privată de steroizi punerea în practică a unor scenarii precum foametea (pe plan intern) și amenințarea nucleară (pe plan extern).
Atunci când ne raportăm la moștenirea ceaușistă ori încercăm să-i lămurim pe cei mai tineri dintre noi cu privire la calvarul prin care a trecut România și la cancerul de care țara s-a desprins acum 33 de ani, poate că n-ar strica mai puțină teorie și mai multă practică: citit știrile la zi, ce vin din Coreea de Nord, ce vin din China, ce vin din Rusia.
Ce poate fi mai actual, mai revelator, mai ușor de înțeles, mai motivant în a ne face să ocrotim ceea ce ni s-a oferit acum 33 de ani, prin harul geopoliticii și darul suprem al sacrificiului de sine și al vărsării de sânge?
Cum e cu eventuala ofensivă rusă. Momentul SF în care a ajuns Moscova
