Așa cum un ceas stricat este uneori corect, la fel și clișeele jurnalistice pot fi exacte: acestea sunt zile critice ale unei săptămâni-pivot. De ce pivot? Întrucât pe de o parte la orizont planează un acord Israel-Hamas privind ostaticii, menit să încheie războiul din Gaza. Dar pe de alta, persistă posibilitatea reală a unui război regional care să atragă în el Iranul și, poate, Occidentul.
Un posibil punct de inflexiune vine joi, când negociatorii israelieni sunt așteptați la Doha (sau Cairo), pe fondul presiunii publice maxime din partea Statelor Unite, Egiptului și Qatarului pentru a ajunge la încheierea înțelegerii. Presupunerea este că încheierea războiului din Gaza ar însemna că Hezbollah va pune stop campaniei sale de 10 luni de bombardare a Israelului din Liban, ca semn de solidaritate cu Hamas.
De asemenea, determinant este și dacă Hezbollah și Iranul dau curs amenințărilor de a ataca Israelul în orice zi. Asta, ca răzbunare pentru uciderea, la 30 iulie, de către Israel, a șefului militar al Hezbollah, Fuad Shukr, la Beirut, și pentru asasinarea, a doua zi, a șefului politic al Hamas, Ismail Haniyeh, la Teheran (se presupune că este opera Israelului). Pentru israelieni, așteptarea a fost tulburătoare și este de prevăzut că dacă va exista un număr mare de multe victime civile acest lucru va declanșa un război în toată regula. SUA amenință Iranul cu „consecințe devastatoare” în cazul în care calculează greșit.
O posibilă greșeală de calcul ar fi ca Iranul să atace cartierul general al IDF din Tel Aviv, susținând că este o țintă militară. Iată, așadar, cum arată în acest moment regiunea.
În ce direcție se vor îndrepta lucrurile, nimeni nu știe. Dar ar putea fi de ajutor să înțelegem ce dorește fiecare parte.
În ceea ce-i privește pe mediatori, e destul de simplu. Pe fondul unor alegeri volatile, coroborat cu escaladarea războiului din Ucraina, americanii vor doar să se termine dezastrul din Orientul Mijlociu (în schimb, orientând totul către o pace israelo-arabia). Egiptul dorește încetarea unui conflict care s-ar putea răspândi în Sinai și care i-a zdruncinat afacerile din Canalul Suez (deoarece Houthii din Yemen atacă exuberant navele care se îndreaptă acolo, în semn de solidaritate cu palestinienii). Qatar vrea să fie un centru de afaceri și este stânjenit de asocierea sa cu Hamas.
Dar, după cum e vorba, mediatorii nu pot vrea pace mai mult decât părțile direct implicate. Iar respectivele părți sunt clienți mai duri decât majoritatea.
Haideți, atunci, să aruncăm o privire. Îmi cer scuze anticipat pentru densitate, dar acesta este un peisaj complicat, în care doar pacientul ar trebui să îndrăznească vreodată să calce.
Iran
Pentru un guvern cu o conducere căreia pare să-i facă plăcere să cultive o aură de inscrutabilitate, obiectivele Republicii Islamice sunt clare: să continue să proiecteze puterea în regiune prin sprijinul financiar și militar acordat reprezentanților săi teroriști care fac rău Israelului, subminează Occidentul și îi zguduie pe suniții moderați; și fie să posede arme nucleare, fie să devină un „stat-prag” capabil să asambleze rapid o bombă, ceea ce-i oferă Teheranului un instrument de descurajare.
Potrivit rapoartelor, oficialii iranieni sugerează acum că decizia lor finală cu privire la atacul Israelului s-ar putea baza pe discuțiile privind încetarea focului in6 Gaza. Deci, potențial, există legături masive; foarte posibil, o prostie totală.
Nu este niciodată clar în ce măsură Iranul pur și simplu călărește tigrul – de exemplu, dacă a ordonat de fapt atacurile Hamas din 7 octombrie. Dar este instructiv să examinăm standardul juridic derivat din latină, cunoscut sub numele de cui bono – cine beneficiază? Pe 6 octombrie, regiunea părea îndreptată către o normalizare saudito-israeliană, care să formeze axa unei alianțe strategice sunito-occidentalo-israeliene menită să țină în loc influența Iranului. De atunci, împuterniciții Iranului, Hamas și Hezbollah, au deraiat acest plan. Iar Houthii din Yemen, susținuți de Iran, au trecut la perturbarea comerțului maritim global (și a economiei Egiptului), atacând navele pe calea navigabilă Bab-el-Mandeb care duce la Canalul Suez.
Este un grozav studiu de caz pentru comerțul cu haos cu rezultate înalte. Pentru Iran, provocarea este acum de a-și calibra atacul promis asupra Israelului fără să-și provoave sieși daune – pentru că, adevărul adesea nespus este acela că regimul e insultat de poporul său și mulți evaluează că un atac occidental asupra centrelor sale de putere ar putea declanșa o revoluție – sau o lovitură de stat, poate, din partea unor elemente ale Gărzilor Revoluționare.
Hezbollah
Hezbollah caută un rezultat optim, un rezultat în care să fi provocat Israelul pe cât de mult a putut, fără să-l atragă efectiv într-un război în care va fi la fel de hotărât să-l zdrobească la nivelurile la care a făcut-o cu Hamas. Deja a realizat multe: timp de 10 luni, aproape 100.000 de israelieni au fost strămuți din comunitățile de lângă granița cu Liban. Faptul de a-i fi provocat o astfel de umilință unei națiuni dezvoltate cu o istorie în care nu a suportat prea mult, plasează Hezbollah pe podiumul mișcărilor de „rezistență” și le dă satisfacție sposnorilor săi iranieni – subliniind în același timp puterea de descurajare a arsenalului său de rachete, dăruit de Iran.
Pentru Hezbollah, complicația rezidă în faptul că poporul libanez – în special, dar nu numai treimea care sunt creștini – nu are același grad de conflict cu Israelul precum palestinienii – și dezaprobă pe scară largă instigarea la adresa Israelului. Hezbollah este cea mai puternică forță militară din Liban, dar vrea să conserve ideea că de fapt nu ocupă țara, evitând un conflict mai profund cu populația. Liderii Israelului i-au avertizat pe libanezi că vor suferi foarte mult în cazul unui război în toată regula, dacă vor încerca să stimuleze un astfel de conflict.
Hamas
Hamas este încântat că a demonstrat faptul că palestinienii – care se simțeau puțin ignorați în septembrie – pot încă să incendieze lumea. Grupul a cauzat Israelului pagube mari și, deși Gaza a suferit mult mai mult, își păstrează o popularitate considerabilă în rândul palestinienilor (ceea ce reflectă impopularitatea Autorității Palestiniene, ura de înțeles pe care și-a atras-o Israelul și cât de răsucit este psihicul multor palestinieni).
În acest moment, Hamas dorește ca războiul să se încheie astfel încât să poată controla pe mai departe Gaza, chiar dacă este obstrucționat. Vrea să organizeze eliberarea (ca parte a acordului privind ostaticii) miilor de prizonieri deținuți în Israel, inclusiv a lui Marwan Barghouti, care este din rivalul Fatah și este văzut ca un viitor lider național. Vrea să fie acceptat în conducerea națională palestiniană și, prin asta, să preia și Cisiordania.
Cadrul de încetare a focului, pe care se presupune că l-a oferit Israel (conform președintelui Biden) și la care acum pare înclinat să renunțe oferă o mare parte din asta. Odată cu dispariția lui Haniyeh, un fals politician care a trăit o viață bună în Golf, Hamas a ajuns la bază: un grup terorist condus de arhi-teroristul Yihya Sinwar, sacrificând orice și pe oricine, în drumul spre atingerea fără compromisuri a obiectivelor.
Israel
În ultimele câteva luni, societatea israeliană a virat dramatic în favoarea încheierii războiului pentru ostatici. Cei mai mulți și-ar fi dorit totuși ca Hamas să fie îndepărtat de la putere, dar pot înțelege că durează mai mult decât se poate aștepta ca ostaticii să supraviețuiască în captivitate (și se crede că zeci dintre cei 115 rămași sunt deja morți).
Israelienii rămân împărțiți cu privire la ceea ce trebuie să făcut cu Cisiordania, dar în cea mai mare parte a restului elementelor aproape există consens. Dacă Hamas nu poate fi distrus, israelienii vor măcar să fie descurajat sau împiedicat să-i atace din nou în acest fel. De asemenea, israelienii doresc ca Hezbollah să înceteze să mai fie o amenințare și ca Libanul să-și afirme suveranitatea asupra propriului teritoriu. Ei nu vor să fie nevoiți să lupte într-un război în care vor fi uciși libanezi, făcându-și încă și mai mulți dușmani. Ei vor cu siguranță ca regimul iranian să nu mai fie o amenințare și, dacă este posibil, să fie răsturnat. Cu toată puterea lor economică și militară, le lipsește o cale către majoritatea acestor lucruri.
Am grijă să scriu că „israelienii” vor aceste lucruri, pentru că prin termenul „Israel” referință este la guvern. Și începe foarte mult să pară ca și cum guvernul vrea să prelungească războiul, pentru că asta îi oferă prim-ministrului Benjamin Netanyahu mai mult timp la putere după nenorocirea din 7 octombrie.
Sfârșitul războiului înseamnă sfârșitul argumentului său că în război nu este timp pemtru recriminări politice. Într-adevăr, prin această lentilă cinică ar putea folosi nu doar mai mult timp, ci și o dezamăgire mai mare chiar și decât cea din 7 octombrie – una care să poată fi pusă pe seama antisemitismului, a forței majore sau chiar a americanilor care refuză să dea frâu liber Israelului să-și lovească atacatorii.
După cum putem vedea, dușmanii Israelului sunt mult mai aproape de obiectivele lor decât este Israelul și, sub alinierea corectă, ar putea fi destul de mulțumit să indice o zi și să caute o încetare a focului. Faptul că Hamas poate contempla conceptul de satisfacție atunci când susține, de asemenea, că peste 40.000 de oameni ai săi au fost uciși, vă spune ceva despre grup. Așa arată fanatismul.
În ceea ce privește Israelul, sunt greu de descris daunele reputaționale și de altă natură pe care le-a absorbit și le-a abătut asupra lui. După 7 octombrie au existat căi alternative, iar la mai multe intersecții au apărut rampe de ieșire pe lângă care guvernul a trecut în aer, refuzând să reducă pierderile și rămânând indiferent la oportunități. Așa arată incompetența, cinismul și idioția.
