Un război al drogurilor brutal, cu zeci de mii de morţi şi mulţi dispăruţi, zguduie Mexicul de ani buni, bande puternice angajându-se în lupte sângeroase pentru a controla comerţul cu droguri în SUA. Concomitent cu flagelul narcoticelor, crima organizată se ocupă și cu răpirile de persoane, o rută de bani care a încărcat cu gropi comune pământul țării. The New York Times vă prezintă într-un amplu reportaj poveștile a două familii prinse în vortexul cartelurilor criminale.
🔹 Miriam Rodríguez ținea strâns un pistol în poșetă în timp ce alerga pe lângă mulțimile matinale de pe podul spre Texas. Se oprea la fiecare câteva minute pentru a-și recăpăta respirația și pentru a studia fotografia următoarei sale ținte: florarul.
Îl vânase de mai bine un an, urmărindu-l online, interogând infractorii cu care lucra, chiar împrietenindu-se cu rudele pentru cere sfaturi despre locul în care se afla. Acum, în sfârșit, avea o pistă – o văduvă o sunase și-i spusese că se îndeletnicea cu vânzarea florilor la graniță.
Încă din 2014, urmărea persoanele responsabile de răpirea și uciderea fiicei sale de 20 de ani, Karen. Jumătate dintre acestea se aflau deja în închisoare, nu pentru că autoritățile au rezolvat cazul, ci pentru că ea le-a urmărit singură, cu un angajament meticulos.
S-a tuns, și-a vopsit părul și s-a deghizat în recenzor, asistentă medicală și funcționar electoral pentru a obține numele și adresele lor. A inventat scuze pentru a le întâlni familiile, bunicile credule și verii, de la care a smuls detalii, oricât de mici. A notat totul și a îndesat notițele în geanta ei neagră de laptop, construindu-și ancheta și urmărindu-i rând pe rând.
Le cunoștea obiceiurile, prietenii, orașul natal, copilăriile. Știa că florarul vânduse flori pe stradă înainte de-a se alătura cartelului Zeta și de-a se implica în răpirea fiicei sale. Acum era pe fugă și se întorcea la ceea ce știa să facă, vânzând trandafiri ca să-și câștige traiul.
Fără să facă duș, a aruncat un trenci peste pijamale, o șapcă de baseball peste părul roșu ca focul și o armă în poșetă, îndreptându-se spre graniță pentru a-l găsi pe florar. Pe pod, căutase din priviri căruțele cu flori, dar în ziua aceea el vindea ochelari de soare. Când l-a găsit în sfârșit, s-a entuziasmat, și a făcut-o mult prea devreme. El a recunoscut-o și a fugit.
A gonit de-a lungul pasajului pietonal îngust, sperând că va scăpa. Doamna Rodríguez, având atunci 56 de ani, l-a înhățat de cămașă și s-a luptat cu el până când au ajuns pe linia ferată. I-a înfipt țeava pistolului în spate.
„Dacă miști, te voi împușca”, i-a spus ea, potrivit membrilor familiei implicați în misiunea ei de a-l captura pe florar. L-a ținut acolo timp de aproape o oră, așteptând poliția să vină și să-l aresteze.
În trei ani, doamna Rodríguez a capturat aproape fiecare membru viu al echipei care îi răpise fiica pentru răscumpărare, o galerie de criminali care încercaseră să înceapă o nouă viață – sub identitatea unui creștin renăscut, a unui șofer de taxi, a unui vânzător de mașini, a unei bone.
În total, ea a contribuit la prinderea a 10 persoane, o campanie nebunească pentru dreptate care a făcut-o celebră, dar și vulnerabilă. Nimeni nu a contestat criminalitatea organizată, cu atât mai puțin să încerce să bage la închisoare infractorii.
Ea a cerut guvernului să-i furnizeze pază înarmată, temându-se că până la urmă cartelul se va răzbuna.
De Ziua Mamei, în 2017, la câteva săptămâni după ce urmărise una dintre ultimele sale ținte, a fost împușcată în fața casei sale și ucisă. Soțul ei, uitându-se la televizor, a găsit-o cu fața în jos pe stradă, cu mâna înfiptă în poșetă, lângă pistol.
Pentru mulți din orașul San Fernando, povestea ei reprezintă ceea ce este în neregulă în Mexic și, totodată, ceea ce este remarcabil în oamenii acestei țări, perseverența lor în fața indiferenței guvernului. Țara este atât de sfâșiată de violență și impunitate, încât o mamă îndurerată a trebuit să rezolve dispariția fiicei sale în mare măsură singură și a murit violent din cauza asta.
Campania ei uimitoare – relatată în paginile dosarului de anchetă, în mărturii ale martorilor, în mărturisiri ale criminalilor pe care i-a urmărit și în zeci de interviuri ale rudelor, ofițerilor de poliție, prietenilor, oficialităților și localnicilor – a schimbat cel puțin San Fernando. Oamenii au participat emoțional la lupta ei și au fost indignați de moartea acesteia. Orașul a amplasat o placă de bronz pentru a-i cinsti memoria în piața centrală. Fiul ei, Luis, a preluat grupul pe care l-a înființat, un colectiv alcătuit din mai multe familii locale îndoliate de disparițiile rudelor. Autoritățile au jurat că-i vor captura pe ucigașii ei.
Cicatrizat de un deceniu de violență, al unui război brutal între facțiunile cartelului, sacrificarea a 72 de migranți și uciderea doamnei Rodríguez, peste San Fernando s-a așternut o vreme tăcerea, ca și cum ar fi fost istovit de propria istorie tragică.
Asta până în luna iulie a acestui an, când un băiat de 14 ani, Luciano Leal Garza, a fost smuls de pe străzi – cel mai mediatizat caz de răpire de după cruciada doamnei Rodríguez pentru a-și găsi fiica.
Fiul doamnei Rodríguez, Luis, în vârstă de 36 de ani, nu a putut să nu vadă asemănările și a izbucnit în lacrimi când a aflat vestea. Luciano a fost răpit în timp ce șofa una dintre dubele familiei, la fel cum se întâmplase și cu fiica doamnei Rodríguez. Familia lui Luciano a plătit două răscumpărări pentru fiul lor, la fel cum familia doamnei Rodríguez a încercat fără rezultat să o elibereze pe Karen.
Totul se repeta.
Oamenii din oraș au organizat un marș, cerând dreptate pentru Luciano. Brigăzile au căutat kilometri după kilometri de tufărișuri aride după indicii. Mama sa, Anabel Garza, carismatică și neînfricată, a devenit portavocea unui număr uluitor de oameni dispăruți în Mexic – peste 70.000 la nivel național – și a valului neîncetat de pierderi într-o țară în care omuciderile aproape s-au dublat în ultimii cinci ani.
Dar lupta a fost foarte diferită de data asta. Doamna Rodríguez, al cărei curaj și hotărâre de a-și găsi fiica a oferit o lumină călăuzitoare pentru campania de salvare a lui Luciano ani mai târziu, a fost, de asemenea, și un avertisment cu privire la ceea ce putea păți oricine ar fi forțat nota. Spre deosebire de căutarea neîncetată a doamnei Rodríguez, părinții lui Luciano nu au încercat să pedepsească puternicul cartel.
Ei și-au redus speranțele la ceva mult mai simplu – întoarcerea fiului lor.
„Uite care-i treaba, vrem cu toții să facem ceea ce a făcut Miriam”, a spus tatăl adolescentului, pe care îl cheamă tot Luciano, la împlinirea a trei luni de la dispariția fiului său. „Dar iată cum s-au terminat lucrurile pentru ea. Moartă.”
„De asta ne temem”, a adăugat el.
Vânătoarea unei mame
Atârnată de cureaua răpitorului, stația de emisie-recepție bâzâia intermitent, întrerupându-o pe doamna Rodríguez în timp ce îl implora să-i înapoieze fiica.
Familia a urmat fiecare instrucțiune din scrisoare. Tatăl lui Karen a lăsat o pungă de bani lângă clinica de sănătate, apoi a așteptat în zadar la cimitirul local ca răpitorii să o elibereze.
Fără nimic de pierdut, doamna Rodríguez a cerut o întâlnire cu membrii cartelului local, Zeta, și spre surprinderea ei, aceștia au fost de acord. S-a așezat la masă cu un tânăr suplu, la El Junior, un restaurant din oraș.
Era 2014, un moment deosebit de sumbru în San Fernando. Multe baruri și restaurante închiseră de teama luptelor de stradă. Gropile comune deveniseră atât de obișnuite, încât găsirea a mai puțin de 20 de rămășițe umane abia dacă merita titlul unei știri.
Cei din Zeta, odinioară o aripă înarmată a Cartelului Golfului, se războiau cu foștii lor șefi de ani buni. Au răpit oameni nevinovați pentru răscumpărare ca să-și finanțeze războiul sau din nevoie de recruți pe care să-i arunce în luptă. Uneori, organizau competiții pe viață și pe moarte între cei captivi, din pur divertisment.
Luis, fratele mai mare al lui Karen, se mutase din oraș pentru a scăpa de pericol. Dar Karen a rămas – pentru a termina școala și pentru a ajuta în micul magazin de îmbrăcăminte pentru cowboy al mamei sale, Rodeo Boots.
Pe 23 ianuarie, în timp ce Karen se pregătea să se aventureze în trafic, două camioane au venit în trombă din ambele părți, prinzând-o la mijloc. Bărbați înarmați au dat buzna în camioneta ei și au plecat, cu ea în mașină.
Au dus-o la casa familiei, unde Karen locuia în timpul săptămânii, în timp ce doamna Rodríguez, care lucra, de asemenea, și ca bonă în Texas, era plecată. În timp ce Karen stătea întinsă pe podeaua sufrageriei, legată și înțepenită, s-a auzit o bătaie în ușă: mecanicul unchiului ei, care venise să lucreze la camionul familiei.
Răpitorii au intrat în panică și l-au capturat și pe acesta, apoi au fugit.
Acum, doamna Rodríguez stătea la masă cu unul dintre ei, implorându-l să o elibereze pe Karen, în timp ce stația lui bâzâia sporadic. El a insistat că cartelul nu o are pe fiica ei, dar s-a oferit să o ajute s-o găsească pentru o taxă de 2.000 de dolari, iar doamna Rodríguez a plătit. Prin sunetele de electricitate statică, a auzit pe cineva chemându-l pe nume: Sama.
După o săptămână, el a încetat să mai răspundă la telefon. Alții au sunat, pretinzând că sunt răpitorii. Aveau nevoie de ceva mai mulți bani, spuneau ei, doar 500 de dolari. Familia s-a îndoit că o vor aduce pe Karen acasă, dar oricum au trimis banii.
Cu fiecare plată, o nouă speranță scânteia pentru doamna Rodríguez. Și cu fiecare încercare eșuată de a o revendica pe Karen, se adâncea și mai mult în disperare.
Speranța e o toxină care otrăvește multe familii ale celor dispăruți. Ori o ucizi și încerci să mergi mai departe, ori o susții, iar aceasta te va distruge.
Doamna Rodríguez, deja separată de soțul ei, s-a mutat cu fiica ei mai mare, Azalea. Într-o dimineață, la câteva săptămâni după ultima plată, a coborât și i-a spus Azaleei că știa că Karen nu se va mai întoarce niciodată, că cel mai probabil este moartă. A spus-o ca și cum și-ar fi descris somnul.
I-a spus fiicei sale că nu se va liniști până când nu-i va găsi oamenii care o luaseră pe Karen. Îi va vâna unul câte unul până în ziua în care va muri. Azalea a privit cum tristețea mamei sale s-a întărit în hotărâre și cum speranța a cedat locul răzbunării.
Din acea zi, mama ei a devenit un alt om.
Răpirea lui Luciano
A trăi în San Fernando înseamnă a accepta anumite realități.
Familiile au suferit răpiri și restricții impuse de cartel așa cum locuitorii orașelor mari suportă traficul și poluarea. Circumscriși de violență, mulți trăiesc niște vieți amputate. Cu greu găsești un cartier care să fi rămas neatins – fii dispăruți, persoane dragi ucise, case abandonate.
Pentru un oraș de aproximativ 60.000 de locuitori, San Fernando poartă povara unei infamii disproporționate față de dimensiunea sa, o nenorocire născută din geografie. Orașul se află de-a lungul unei rute principale spre nord, prin statul Tamaulipas. Chiar în afara limitelor orașului se extinde o pepinieră omogenă de autostrăzi, fiecare ducând spre puncte strategice de frontieră cu Statele Unite. În afara autostrăzilor, drumurile de pământ din zona de pădure oferă o rețea de căi de contrabandă ideale pentru traficanți.
În 2010, autoritățile federale au descoperit cadavrele a 72 de migranți din America Centrală la o fermă de la periferia orașului, considerate la acea vreme cele mai sălbatice crime comise vreodată de un cartel.
Asta până anul următor, când răpirile galopante de pasageri din autobuze au dus la dezgroparea a aproape 200 de cadavre aruncate în gropile comune de-a lungul periferiilor lui San Fernando.
În timp ce mulți au părăsit orașul pentru a scăpa de violență, alții au rămas blocați pentru că și-au construit o viață în San Fernando și nu vor s-o abandoneze pentru păcatele altora. Familia lui Luciano a ales să rămână.
Bunicul, pe numele său tot Luciano, conducea o afacere de camioane pe care a început-o de la zero și o fabrică prosperă de bolțari. Fiul, și pe el chemându-l tot Luciano, deținea un magazin înfloritor de materiale de construcții. Iar la 14 ani, micul Luciano îi ajuta pe amândoi atunci când nu era la școală.
Ca toți ceilalți din oraș, rudele lui Luciano știau povestea răpirii lui Karen și a eroismului tragic al doamnei Rodríguez. Și știau că prosperitatea lor îi făcuse ținte evidente, chiar mai mult decât pe familia Rodríguez. De-a lungul anilor, răpitorii puseseră răscumpărare pe mai mulți membri ai familiei lui Luciano, inclusiv tatăl său, reținut timp de 33 de zile în 2012.
Rudele au luat măsuri de precauție, uneori monitorizându-și copiii cu o intensitate care friza supravegherea penitenciară. Dar răpitorii știau exact cum să acționeze.
Au petrecut săptămâni întregi ademenindu-l pe Luciano cu un cont fals pe Facebook al unei tinere fete.
„Ești foarte chipeș”, scrie într-un mesaj din contul acestuia. „Mi-ar plăcea să ne vedem într-o bună zi.”
Acea zi venit pe 8 iulie 2020, cu stabilirea unei scurte întâlniri într-un parc. Luciano avea grijă de una dintre surorile sale și nu avea să dureze mult, i-a menționat el într-un mesaj.
A luat camioneta, pe care familia lui i-o lăsase ca să-i fie utilă în drumurile spre oraș, și, în câteva secunde, s-a trezit înăuntru cu bărbați înarmați, îmbrâncindu-l în de la volan și apoi călcând accelerația – așa cum răpitorii procedaseră cu Karen în urmă cu șase ani.
În următoarele câteva ore, familia lui Luciano a scotocit fiecare colțișor din oraș, într-o vânătoare maniacală. Abia după ce sora lui a intrat pe contul său de Facebook, au realizat ce s-a întâmplat.
La scurt timp după ce Luciano a fost capturat, răpitorii l-au sunat pe tatăl său și i-au dat telefonul adolescentului. Primul lucru pe care el i-a întrebat a fost dacă cele două surori ale sale sunt în siguranță.
A doua zi, tatăl lui Luciano a depus o pungă cu bani pe un drum de pământ abandonat, care se desfășura perpendicular cu o autostradă, așa cum a făcut tatăl lui Karen. În ziua următoare, însă, răpitorii au spus că vor mai mulți bani.
Pentru a doua plată, tatăl lui Luciano a condus două ore și a lăsat o pungă de bani între două cauciucuri aruncate lângă o benzinărie abandonată. În timp ce se întorcea la San Fernando, răpitorii l-au sunat, spunându-i că-l vor livra pe micul Luciano acasă în acea noapte. Nimeni nu a închis un ochi. Tresăreau la fiecare zgomot de pe stradă.
În dimineața următoare, răpitorii au încetat să mai răspundă la telefoane și familia știa că Luciano nu se va întoarce acasă. Cel puțin, nu în felul în care sperau.
Dar chiar și atunci, au cântărit consecințele imense pe care le-ar fi avut implicarea poliției. Însă au simțit că de acum nu mai aveau nimic de pierdut.
„Cea mai mare teamă pe care o poți avea ca părinte este pierderea unui copil”, a spus mama sa, doamna Garza. „Și deja ni se întâmplase asta.”
Descoperirea
Toată lumea postează fotografii pe rețelele de socializare, chiar și micii gangsteri. Doamna Rodríguez avea nevoie doar de o singură eroare din partea lui Sama.
I se confirmase deja implicarea lui în răpirea lui Karen, datorită mecanicului răpit împreună cu fiica ei în acea noapte. Cartelul nu intenționase niciodată să-l țină captiv și, după ce l-au lăsat să plece, doamna Rodríguez i-a cerut să spună tot ceea ce auzise și văzuse.
A devenit un detectiv social media, petrecând ore în șir pe profilul de Facebook al lui Karen, căutând indicii.
Într-o dimineață, în timp ce era întinsă pe canapea, a descoperit o fotografie pe Facebook etichetată cu numele Sama. L-a recunoscut imediat, aceleași trăsături subțiri și fața bărbierită.
Lângă el, în fotografie, stătea o tânără, îmbrăcată în uniforma unui butic de înghețată, aflat la două ore distanță, în Ciudad Victoria.
Doamna Rodríguez a filat magazinul săptămâni întregi, până a învățat pe de rost orarul femeii și a așteptat fiecare schimb de tură, până când Sama s-a arătat. Când în cele din urmă și-a făcut apariția, a urmărit cuplul până acasă și le-a memorat adresa.
Dar pentru a forța poliția să acționeze, ea avea nevoie de mai mult decât o locație. Avea nevoie de un nume. Și pentru a-l obține, trebuia să se apropie de ei.
Așa că s-a tuns și și-a vopsit părul în roșu aprins, astfel încât Sama să nu o recunoască. Apoi a îmbrăcat o uniformă guvernamentală pe care o păstrase de la un loc de muncă vechi din cadrul Ministerului Sănătății. Cu o legitimație oficială în mână, a petrecut cea mai bună parte a zilei realizând un sondaj fals în cartier până când a obținut detalii de bază despre unul dintre răpitorii fiicei sale.
S-a dus la autorități – locale, de stat și federale -, dar nimeni n-a ajutat-o. Și-a cărat dosarele peste tot, ca un agent de vânzări din ușă-în-ușă pentru care nu există ideea de refuz.
În cele din urmă, a găsit un polițist federal dispus să o ajute.
„Când și-a vărsat dosarele pe masă, nu mai văzusem așa ceva”, a spus ofițerul, care este comandant în prezent și a cerut să nu fie citat pe nume, deoarece nu a fost autorizat să vorbească public. „Detaliile și informațiile adunate de această femeie, care lucra singură, au fost incredibile.”
„A mers la fiecare nivel al guvernului și i-au trântit ușa în față”, și-a amintit el. „Să o ajut să-i vâneze pe cei care i-au luat fiica, a fost cel mai mare privilegiu al carierei mele.”
Când guvernul a catadicsit să emită un mandat de arestare, Sama deja spălase putina. Frustrată, doamna Rodríguez și-a dublat eforturile, pentru a identifica restul complicilor și, în scurt timp, a avut o grămadă de fotografii cu Sama alături de alte persoane.
Și apoi, din pură întâmplare, Sama a apărut.
Era 15 septembrie 2014, Ziua Independenței Mexicului. Fiul doamnei Rodríguez, Luis, se pregătea să tragă obloanele magazinului său din Ciudad Victoria pentru a participa la festivități. Avea un ultim client, un bărbat tânăr, zvelt, probând pălării. Luis i-a aruncat o privire mai atentă străinului. Era Sama.
Și-a sunat mama și l-a urmărit, având grijă să nu-i piardă urma înainte de sosirea poliției. Când l-au arestat în piața centrală, Sama a început să se zbată și să țipe, susținând că are o problemă cardiacă.
În detenție, a completat detaliile lipsă din ancheta doamnei Rodríguez, divulgând numele și locațiile unor complici. Unul, Cristian Jose Zapata Gonzalez, doar ce împlinise 18 ani când poliția l-a reținut, era prea tânăr chiar și după standardele cartelului.
S-a speriat în timpul interogatoriului. În timp ce doamna Rodríguez stătea în afara camerei de interogare, adolescentul a întrebat dacă își poate vedea mama.
„Mi-e foame”, i-a spus el ofițerului.
Impresionată, doamna Rodríguez a intrat și i-a oferit adolescentului prânzul ei, o bucată de pui prăjit, apoi a mers să-i cumpere un Cola. Când s-a întors, ofițerul a întrebat-o dacă este în toate mințile.
„Este încă un copil, indiferent ce a făcut, și eu sunt încă mamă”, a spus doamna Rodríguez, potrivit prietenei sale, Idalia Saldivar Villavicencio, care a fost cu ea la interogatoriu. „Când l-am auzit, a fost ca propriul meu copil.”
Înmuiat poate de bunătatea ei, Cristian le-a spus totul.
„Sunt dispus să te duc la ferma unde i-au ucis și unde ar trebui să fie încă îngropate cadavrele lor”, a spus el în declarația dată poliției, referindu-se la victimele rețelei de răpitori.
Căutarea
Un tractor rablagit marca mormântul din ferma abandonată, la capătul unei ulițe. Găuri de glonț tapetau pereții exteriori ai casei de chirpici, rămășițe ale unei recente lupte armate. Pușcașii marini mexicani uciseseră șase dintre complici, a precizat Cristian în declarația sa.
Doamna Rodríguez și-a plimbat privirea peste resturile lăsate de răpitori: pete unsuroase pe fețele de masă murdare, oase de dimensiuni diferite, câteva cioburi. Un laț atârna de ramura unui copac noduros.
A încremenit când a găsit o grămadă de obiecte personale aruncate într-un morman. O eșarfă care aparținea lui Karen și o pernă de scaun din camionul ei se aflau aproape de vârful grămezii.
Criminaliștii au declarat că Karen nu s-a numărat printre zecile de cadavre pe care le-au identificat la fermă. Dar doamna Rodríguez s-a luptat cu guvernul în legătură cu corectitudinea anchetei, și pe bună dreptate. Anul următor, a explicat familia ei, un grup de cercetători a găsit o bucată de femur aparținând fiicei sale.
Cele mai multe oficialități au un respect țâfnos pentru doamna Rodríguez, chiar dacă s-au plâns de limbajul ei urât și de maniera disprețuitoare în care i-a tratat.
„Nu toată lumea s-a înțeles cu ea”, a spus Gloria Garza, un oficial din guvernul de stat. „Dar îi respectai misiunea”.
Pe drumul de întoarcere de la fermă, doamna Rodríguez a trecut pe lângă un restaurant aflat lângă intrarea spre uliță. Mâncase acolo cu Azalea la doar două zile după răpirea lui Karen.
La acea vreme, o femeie din cartier pe care o cunoștea bine, Elvia Yuliza Betancourt, fusese așezată singură la o masă, sorbind un sifon. Doamna Rodríguez o salutase și o întrebase dacă auzise de Karen. Până atunci, toată lumea auzise. Dar doamna Betancourt a făcut-o pe neștiutoarea, detaliu care i s-a părut ciudat doamnei Rodriguez.
Acum, trecând pe lângă restaurant, i-a picat fisa: poate tânăra știa ceva. Poate că ținea de șase la fermă în cazul în care apărea poliția.
Spaima s-a transformat în furie. O cunoștea pe doamna Betancourt încă de când era copilă, abandonată de o prostituată la un bordel local. Îi dădea să poarte hainele vechi ale lui Karen.
Doamna Rodríguez a fugit acasă și s-a adâncit înapoi în cercetările sale, descoperind că doamna Betancourt a avut o relație amoroasă cu unul dintre răpitorii lui Karen, aflat în închisoare pentru crimă.
Așa cum a procedat și-n cazul magazinului de înghețată, doamna Rodríguez a așteptat săptămâni în afara închisorii în timpul orelor de vizită până când doamna Betancourt s-a arătat în cele din urmă. Poliția a venit și a arestat-o, descoperind mai târziu că unele dintre apelurile telefonice de răscumpărare au provenit din casa ei.
Pe măsură ce lunile treceau, doamna Rodríguez a continuat să-și umple geanta cu indicii. Dar cu fiecare zi care trecea, direcțiile cazului deveneau tot mai palide.
Unii dintre vinovați erau morți, alții în închisoare. Cei care încă se aflau pe stradă au încercat să-și fabrice vieți noi ca șoferi de taxi sau, în cazul lui Enrique Yoel Rubio Flores, de creștin renăscut.
Doamna Rodríguez s-a dus la Aldama, micul oraș natal al acestuia, și i-a făcut o vizită bunicii sale. Cu un oftat greu, femeia în vârstă i-a spus că băiatul a avut mereu probleme, dar cel puțin acum se ducea la biserică.
Firește, doamna Rodríguez a început să participe la slujbe. Sigur, l-a găsit acolo.
Când poliția a venit și l-a arestat, în interiorul capelei, enoriașilor cu greu le-a venit să creadă, a povestit familia ei. Unul dintre ei i-a cerut îndurare doamnei Rodríguez.
„Unde a fost compasiunea lui când mi-au ucis fiica?”, spune familia ei că i-a răspuns aceasta.
O trezire
Răpirea lui Luciano a stârnit ceva în San Fernando.
În cea mai mare parte, localnicii nu se pronunță împotriva criminalității organizate. Riscul este asimetric. Este puțin probabil ca poliția să facă ceva, în timp ce cartelul aproape sigur va face – cel mai adesea sub formă de răzbunare.
Mulți își justifică tăcerea invocând faptul că sunt siguri că și victimele au fost implicate în activități ilegale. „Au fost implicați în lucruri rele”, își spun adesea oamenii.
Însă răpirea unui băiat nevinovat de 14 ani a rupt acest legământ al tăcerii pe care îl aveau cartelurile cu oamenii din San Fernando.
Și astfel familia acestuia, la fel ca doamna Rodríguez, a încălcat regulile care guvernează modul în care victimele răspund de obicei în asemenea de cazuri. Au chemat prieteni și cetățeni să mărșăluiască alături ei pentru a cere întoarcerea micuțului Luciano. Au organizat misiuni de căutare. Au organizat conferințe de presă.
Mama lui a realizat o înregistrare sfâșietoare, rugându-i pe răpitori să-și înapoieze fiul. Șoferii au înconjurat orașul, rulând în difuzoare mesajul.
În luna august a acestui an, familia a mers la Mexico City pentru a face presiuni asupra guvernului. Au dormit în corturi ridicate în centrul orașului și au purtat poncho-uri pentru a rezista furtunilor sezoniere.
„Nu ne pasă de ploaie sau de orice altceva”, le-a spus mama lui Luciano reporterilor de la televiziune locale în timp ce grupul ei se adăpostea sub copertine în centrul orașului. „Ne dorim doar fiul înapoi.”
Presiunea a funcționat. Guvernul a trimis convoaie de soldați, ofițeri de poliție și anchetatori la San Fernando. De două-trei ori pe săptămână au efectuat percheziții.
Au traversat vastele întinderi ale periferiilor aride din San Fernando, dar oricât de departe ar fi căutat, nu au putut niciodată să le acopere pe toate. Cine știa câte tracturi adăposteau morminte anonime?
Luis, fiul doamnei Rodríguez, știa din propria experiență că singura modalitate de a găsi un cadavru era de a face pe cineva să vorbească. Pentru Karen, acel cineva era Cristian, adolescentul pe care doamna Rodríguez îl hrănise.
Familia lui Luciano nu avea pe nimeni. În septembrie, când poliția de stat a reținut un lider de cartel în San Fernando, acesta a refuzat să coopereze.
Dar până la acea dată, familia știa deja cine erau artizanii răpirii: membri din propria lor familie.
După urmărirea contului fals de Facebook, poliția a descoperit ceea ce doamna Garza bănuia de mult – că mai mulți dintre verii ei erau implicați în crima organizată și făcuseră front comun cu membri ai cartelului local pentru a extorca familia.
Dar verii erau acum de negăsit. Și căutările lui Luciano nu dovediseră nimic.
În loc de răspunsuri, familia a primit amenințări, apeluri anonime și mesaje care îi avertizau să oprească căutarea. Doamna Garza a ignorat apelurile, așa cum a făcut-o și doamna Rodríguez, dar familia a cerut securitate guvernului.
„În acest moment, ceea ce cerem și ceea ce Miriam a cerut de mai multe ori, este securitatea”, a spus tatăl lui Luciano. „Ce mai așteaptă, să fim omorâți și noi?”
O moarte de Ziua Mamei
Disparițiile subminează însăși natura durerii, dezbrăcând familiile chiar și de simpla nevoie a unui deznodământ. Condamnată la o viață susținută chiar de cea mai mică bucățică de speranță, durerea se desfășoară într-o buclă, formă sa unică de tortură.
Soțul doamnei Rodríguez s-a schimbat după ce Karen a dispărut. Odată plin de viață, acum pleca rar de acasă. S-a micșorat încet, fizic și spiritual, până când copiii lui nu-l mai puteau recunoaște.
Pentru doamna Rodríguez, căutarea justiției a fost o evadare din durere. Dar a venit cu un preț.
Campania ei publică a amenințat mai mult decât câțiva răpitori. A amenințat ordinea lucrurilor în San Fernando. Prietenii ei se întrebau adesea dacă mergea prea departe. Dacă era doar o chestiune de timp.
„Nu-mi pasă dacă mă omoară”, i-a spus odată doamna Rodríguez doamnei Saldivar Villavicencio. „Am murit în ziua în care mi-au ucis fiica. Vreau să pun capăt acestui lucru. Îi voi elimina pe oamenii care i-au făcut rău fiicei mele, iar ei pot face tot ce vor cu mine.”
În martie 2017, aproape două duzini de prizonieri au scăpat din penitenciarul din Ciudad Victoria, unde eforturile doamnei Rodríguez îi întemnițase pe ucigașii fiicei sale.
Îngrijorată, a cerut guvernului protecție. Poliția a spus că a trimis periodic patrule la casa acesteia și la serviciu.
Familia ei nu era mulțumită, dar nu a lăsat asta să o oprească. Cu o lună înainte de-a fi ucisă, doamna Rodríguez și-a rupt piciorul urmărind una dintre ultimele ținte de pe lista ei, o tânără care plecase din oraș și începuse să lucreze ca bonă pentru o familie din Ciudad Victoria.
Cu instinctele deja formate, doamna Rodríguez a petrecut zile întregi în mașină lângă casa familiei, așteptând să apară tânăra. A urinat în pahare de plastic și și-a consumat bateria mașinii ascultând radioul în întuneric.
Când poliția a arestat-o în cele din urmă pe tânăra femeie în afara casei, doamna Rodríguez s-a împiedicat în timp ce alerga spre ei, fracturându-și piciorul. De Ziua Mamei purta încă o fașă elastică și folosea cârje.
La ora 22:21 s-a îndreptat spre casă; locuia din nou cu soțul ei în casa mică, portocalie, unde trăise și Karen. A parcat pe stradă și a ieșit din mașină, mișcându-se încet din cauza rănii sale.
Un camion Nissan alb care transporta mai mulți bărbați evadați din închisoare s-a oprit în liniște în spatele ei, potrivit raportului poliției. Au tras 13 focuri.
Moartea ei a scos la lumină impunitatea care desfigurează viața de zi cu zi în Mexic, iar guvernul s-a grăbit să reacționeze. În câteva luni, a arestat doi dintre vinovați și l-a ucis pe altul într-un schimb de focuri.
Cât privește persoanele care au comandat asasinatul, care se temeau de activismul ei mai mult decât se temeau de repercusiunile uciderii ei, acestea rămân învăluite în secret.
Luis devenise obsedat de identitatea lor. Dar chiar și el învățase lecția pe care uciderea mamei sale fusese menită să o transmită tuturor: atât de departe trebuie să mergeți pentru dreptate.
„Nu voi face aceleași greșeli ca mama”, a spus el.
Deși a preluat conducerea colectivului mamei sale, mișcarea a dispărut în absența ei. Unii membri au plecat pentru a-și forma propriile grupuri. Alții au căzut într-un vid de tăcere, șocați de asasinarea ei.
În luna iunie a acelui an, la aproape o lună după moartea doamnei Rodríguez, oficialii din statul Veracruz, acționând pe baza informațiilor ei, au arestat încă un suspect în cazul lui Karen. Femeia o bătuse și o torturase pe Karen în timpul răpirii, agățând-o ca pe un sac de box și lovind-o cu pumnul.
După aceea, femeia a fugit la Veracruz, unde a devenit taximetristă în timp ce își creștea fiul.
Doamna Rodríguez i-a dat și acesteia de urmă.
La mică distanță
Luis a sosit târziu la înmormântare, după ce procesiunea își făcuse deja drum pe străzi borduite de locuitori care priveau sicriul micului Luciano în drum spre cimitir. La locul de înmormântare, în timp ce o mulțime înconjura groapa dreptunghiulară, a stat în lateral, plângând.
Autoritățile au găsit cadavrul adolescentului în octombrie, într-un mormânt săpat superficial la marginea de nord a San Fernando, în apropierea unui pâlc de salcâmi. Ucigașii au acoperit locul cu gunoi. Cu câteva săptămâni în urmă, voluntarii trecuseră chiar prin acest loc.
Guvernul nu a spus nimic despre cum a reușit să găsească mormântul. Un oficial a susținut că anchetatorii au reușit să trianguleze locația pe baza turnurilor de telefonie mobilă.
Dar explicația asta părea puțin probabilă. Cu câteva ore înainte de găsirea cadavrului, polițiștii l-au descoperit pe vărul care a ajutat la orchestrarea răpirii micului Luciano, se afla într-un spital, cu o plagă la picior. A fost acuzat de răpire și crimă.
Oamenii din oraș, obișnuiți de mult să privească în tăcere, priveau cortegiul funerar târându-se pe străzi, suficient de încet pentru ca sutele de persoane îndurerate să țină pasul. Vânzătorii din magazine le aduceau apă, ca să se hidrateze în vipie.
O trupă de mariachi a cântat în timp ce participanții au adus un ultim omagiu. Discursurile părinților au înlăcrimat mulțimea, în special pe Luis și sora sa Azalea. Sora lor murise, și mama lor, chiar și prietena mamei lor, doamna Saldivar Villavicencio, care decedase recent de Covid-19.
Tatăl lui Luciano și-a exprimat recunoștința. Și-a primit copilul înapoi, într-un fel.
Mama lui a mulțumit tuturor că și-au riscat propria siguranță pentru a-i găsi fiul. Familia, prietenii, chiar și străinii.
„Mi-ați învățat cu toții familia că împreună putem lupta”, a spus ea. „Trebuie să scăpăm de frica de-a ne împotrivi și de-a vorbi.”
Pentru Luis și Azalea, a fost greu să nu se gândească la propria lor mamă, îngropată la nici un metru distanță. Spusese aceleași vorbe când încă trăia, cuvinte sculptate acum pe o placă fixată pe mausoleul ei.
Azalea a îmbrățișat-o pe mama lui Luciano mai mult de un minut, plângând. Luis a dat mâna tatălui lui Luciano, dar abia a spus un cuvânt, apoi a plecat, ștergându-și ochii.
La început, Luis a încercat să ajute familia prezentându-i un oficial de poliție care a lucrat la răpirea lui Karen și la moartea mamei sale. Dar când a sugerat ca perchezițiile să fie însoțite de câini pentru a mirosi după cadavre, familia s-a simțit ofensată, a spus Luis.
Asta se întâmpla în primele zile, înainte de a fi dispuși să considere că fiul lor ar putea fi mort, când speranța era tot ce aveau. „Nu căutăm un cadavru”, și-a amintit Luis reacția Anabelei.
După aceea, încrederea părea să se fi rupt, iar Luis și-a văzut de treabă.
În timp ce mulțimea funerară s-a dispersat, Luis și Azalea s-au dus la mormântul mamei lor, o structură asemănătoare unei biserici, vegheată de chiparoși. Și Karen tot acolo a fost îngropată, lângă mama ei.
Știau că se numără printre puținii norocoși care cel puțin aveau unde să-și plângă morții. Atâtea familii nu i-au găsit niciodată pe cei dragi. Faptul că acum Karen și doamna Rodríguez se aflau împreună îngropate a fost o mică consolare.
Luis și Azalea au mai stat o vreme, în timp ce mușcătura soarelui s-a îmblânzit, rememorând diverse momente într-un mod pe care rareori și-l permiteau. Cimitirul se golise, dar ei au mai rămas, agățându-se de acea clipă. 🟦
