Reabilitarea Educației, posibilă urmând modelul aplicat Armatei

România va trebui să se trezească la realitate după rezultatele fără precedent înregistrate de elevii români la testele PISA. Este o bornă care poate fi privită oricum numai nu ca fiind decuplată de contextul mai amplu al degradării accelerate prin care trece sistemul de educație.

Pe pagina de Facebook Universul.net găsiți cele mai importante știri ale momentului, opinii și analize. Dați-ne LIKE!

Ce vedem în prezent și ce se poate face pentru a ieși din criza profundă din Educație, al cărei malaxor pervertește generații întregi de elevi și compromite viitorul țării? Ei bine, chiar dacă asistăm la grozăvii pe bandă rulantă, de putut pot fi făcute multe, pornind chiar de la un exemplu autohton de succes.

Înzestrarea Armatei este o chestiune de siguranță națională, dar nici Educația nu face excepție de la acest statut.

Să le luăm pe rând.

  • La Citire, Matematică și Științe, elevii români au obținut punctaje sub media OECD.
  • Cel mai dramatic recul la testele PISA a fost la matematică, materie la care România a cunoscut și cea mai dramatică prăbușire dintre toate statele membre.
  • În clasamentul general, România este puțin peste Republica Moldova. Însă elevii de peste Prut au rezultate mai bune la Științe.
  • Doar 3% din elevii români au avut rezultate excelente la Matematică. Procentul este de 44 în China.
  • Raportul OECD mai arată că trendul în sistemul educațional românesc este segregarea elevilor în funcție de rezultatele școlare. Elevii de top învață la școli de elită, iar cei slabi sunt distribuiți la școli unde nu au nicio șansă să își crească nivelul de performanță.

De ce nu se schimbă școala, cu toate că există toate motivele din lume să se întâmple asta, iar orice întârziere e limpede că ne costă tot mai mult de la an la an?

Profesorul Ciprian Mihali sintetizează resorturile cangrenei care a copleșit sistemul românesc de Educație. O stare de fapt pentru vindecarea căreia cu siguranță există soluții, doar că ele nu pot veni de oriunde.

Mai întâi, însă, fotografia plină de nuanțe realizată de prof. Mihali:

  • Așa cum bine știm de la maestrul Michel Foucault, școala este o instituție de putere. Profesorul exercită în diferite moduri, o putere permanentă asupra elevilor. De la dispunerea claselor (profesorul în picioare și copiii așezați, profesorul în fața tuturor, aliniați), trecând prin discursul profesorului și tăcerea copiilor, până la capitalul de putere pe care îl reprezintă cunoașterea doctă și ermetică, toate concură la conservarea și dezvoltarea acestei relații de dominație a profesorului asupra elevului.
  • De ce avem de decenii în șir un model social-școlar neschimbat? Pentru că dacă profesorul își pierde acest ascendent de putere asupra elevului, el devine insignifiant social.
  • Cum a evoluat această relație de putere în ultimele decenii? Profesorul și-a pierdut autoritatea spațială și reputația socială, și-a pierdut și avantajul vestimentar (singurul îmbrăcat altfel), precum și cel pecuniar. Ce i-a rămas ca putere, conținut al ei? Replierea pe o cunoaștere ermetică, sofisticată, perfect inutilă, dar utilizată ca ascendent asupra elevilor și ca instrument de pedepsire. În fața asaltului mediatic, spectacular, comunicațional, moral al societății de consum, profesorii s-au refugiat în reduta acestei cunoașteri profesorale deținută și predată într-un joc de putere, de dominație și de domesticire a copiilor.
  • Dacă renunță la această redută a comentariului literar, a algoritmului și a listei de munți ori de verbe neregulate, dacă se predau în favoarea unei cunoașteri adaptate nevoilor zilei, își pierd ultimul privilegiu social, ultima formă de exercitare a puterii, vor cădea până la baza piramidei sociale, în disprețul și resentimentul general. Profesorii au construit nu doar o redută, ci și o ierarhie proprie a puterii, de la clasă până la minister, pe care nu sunt pregătiți să o cedeze. Ca dovadă subiectele formulate an de an la capacitate sau bacalaureat, dar și exasperarea lor, dusă până la trișare, de a lua concursurile de titularizare.
  • Până când relația profesor-elev nu va înceta să fie o relație de putere pentru a deveni o relație de comunicare (învățare și producere de sine), până atunci nu vom ieși din modelul școlar al societății disciplinare.

Tabloul de mai sus este perfect valabil pentru atmosfera care domină sătucul încă „neelectrificat”, numit România, în care doar printr-o minune cocioaba numită Educație mai stă în picioare.

Numai că faptul de a avea pereții încă la verticală nu este nicidecum un titlu de glorie, atâta timp cât orice edificiu dobândește sens nu prin simpla prezență, ci prin funcționalitate și posibilitățile pe care le deschide. De la aspect și până la anvergură, nimic nu face actualul sistem de educație compatibil cu asemenea exigențe.

La baza instabilității edificiului educațional din România a stat în toți acești ani în primul rând numărul imens al miniștrilor care s-au perindat. Boala a fost adâncită de calitatea execrabilă a multora dintre ei, coroborat cu gonirea violentă a celor câțiva dornici și capabili să pună bazele unor schimbări radicale. În fine, senzația de prăpastie fără scăpare a fost accentuată de scandalurile care s-au ținut lanț – de la mafia manualelor, la fraudele de la titularizare și până la politizarea conducerii școlilor și inspectoratelor.

Iată de ce dezastrul înregistrat de elevii români la testele PISA nu este de fapt al lor, ci al profesorilor, directorilor, inspectorilor, sindicatelor, miniștrilor (excepție absolută Daniel Funeriu) și al clasei politice în ansamblul ei. Într-o oarecare măsură, rezultatele slabe și le pot imputa chiar părinții. Iar asta dintr-un motiv ușor de palpat: ratează adesea ocazia de a folosi forța pe care ar avea-o dacă ar acționa împreună pentru a cataliza îndreptarea lucrurilor nefirești care se petrec la clasa sau școala copiilor lor.

Dar ce se poate face dincolo de exercițiul tot mai obositor al diagnosticării situației din Educație?

În alte zări, mai răsărite, profesorul, chiar dacă a ajuns și pe acolo să meargă cu bicicleta și să se mai bată din când în când pe umăr cu elevii, chiar dacă a trecut prin transformări majore dictate de schimbările de ansamblu din societate, economie, tehnologie, a reușit totuși să conserve esența statutului său social și să rămână totodată empatic cu beneficiarul muncii sale.

Nu a făcut-o de capul său și nici peste noapte.

Orice sistem are propria inerție, iar când vine de vorba de schimbare, nivelul acestei inerții e primul obstacol care trebuie depășit. Celelalte sincope pot să apară, evident, din exterior: nivelul voinței de schimbare, competența agenților schimbării, viziunea strategică, capacitatea de a urmări obiectivul pe termen lung.

Așadar, cum facem să „electrificăm” Educația din România?

Obligatoriu cu un impuls dat din afara sistemului, dar cooptându-i pe cei din sistem – profesori, învățători, educatori – conștienți de fundătura în care ne aflăm și care vor într-adevăr altceva.

Nu-s chiar puțini, înțeleg perfect că va veni și ceasul lor, dar pe moment nu sunt organizați și chiar dacă ar fi, în absența unui impuls din exterior, coerent și bine coordonat, s-ar trezi că pedalează în gol.

Acest impulsul va trebui să vină dinspre mediul politic. Până la urmă, cum s-a făcut pact politic național pentru asigurarea alocării a 2% din PIB la Apărare, pentru a ne respecta angajamentele față de NATO și pentru a ne spori capacitatea de reacție în caz de amenințare, se va putea și pentru Educație.

Mai ales că, spre deosebire de dosarul „2% pentru Apărare”, care tot printr-un impuls extern a fost reparat și care ne arată că până și în România obiective strategice abordate astfel pot dura, Educația ar putea avea în spate nu doar necesara abordarea strategică asumată de zona politicului, ci și sprijinul direct al societății civile, odată ce ea se va trezi sau va fi cumva trezită.

Legea Educației, gândită și adoptată în mandatul ministrului Daniel Funeriu, când s-au pus bazele unor reforme fără precedent, a avut tocmai această vulnerabilitate intrinsecă: absența unui acord politic național, menit să garanteze longevitatea măsurilor agreate.

Ce a urmat de atunci în planul Educației, am avut ocazia să constatăm și să măsurăm. Inclusiv la recentele teste PISA.

Foto: INQUAM/Octav Ganea

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here