- O analiză The Economist
„Europa are o mare problemă”, a tunat Donald Trump pe 23 septembrie, într-un discurs la ONU. „Imigranții ilegali dau năvală”. Dacă îi asculți și pe alți politicieni, ai crede că fluxul de migranți care trec ilegal granițele Europei este un val de neoprit.
Totuși, cele mai recente date arată contrariul. În primele opt luni ale acestui an, 112.000 de persoane au trecut ilegal în Europa, în scădere cu 21% față de anul trecut. Scăderea este și mai impresionantă – 52%, comparativ cu aceeași perioadă din 2023, când 231.000 de oameni au ajuns pe țărmurile Europei sau au trecut granițele ei.
Numerele scad nu pentru că s-ar fi schimbat cauzele fundamentale ale migrației. Țări precum Afganistan și Eritreea rămân represive. Altele, precum Sudan și cele din Sahel, sunt încă măcinate de războaie civile sau insurgențe violente. Iar sărăcia este încă prezentă în Bangladesh și Egipt, două dintre cele mai frecvente naționalități pe care le au cei care trec ilegal în Europa, mulți dintre ei în căutare de locuri de muncă.
În schimb, această diminuare are loc întrucât blocul comunitar experimentează noi modalități de a-i opri. Rezultatele îi vor mulțumi pe mulți, dar unele dintre metode sunt tulburătoare. UE arată că politici dure, aplicate departe de țărmurile sale, îi țin pe migranți la distanță.
În ultimii ani, majoritatea celor care au trecut ilegal în UE au venit pe mare, prin trei rute-cheie. Prima este cunoscută drept ruta central-mediteraneană, care pornește în principal din Tunisia și Libia, în nordul Africii, către Italia și Malta. A doua este ruta est-mediteraneană, care merge în principal din Turcia spre Cipru și Grecia pe mare, dar include și trecerile terestre în Grecia și Bulgaria. A treia este ruta vest-africană, în care bărcile pornesc în Atlantic din țări precum Mauritania și Maroc, îndreptându-se spre Insulele Canare, teritoriu spaniol.
Criza migrației din Europa datează de la mijlocul anilor 2010, când războiul civil din Siria și alte conflicte au provocat cele mai mari fluxuri de refugiați de pe continent de la al Doilea Război Mondial încoace. După ce peste un milion de oameni au sosit în 2015, UE a pariat pe descurajare. Speranța sa era că îi va descuraja pe alții să vină, făcând trecerea mai dificilă.
Până de curând, aceasta păruse o alegere neinspirată. După ce au scăzut în perioada pandemiei de covid-19, migrațiile ilegale către UE au crescut brusc în fiecare dintre cei trei ani până în 2023, când au ajuns la 380.000. Totuși, vara aceasta, când vremea bună ar fi trebuit, în mod normal, să ducă la un val de bărci care să traverseze Mediterana, pariul pare să fi dat roade.
Strategia UE a fost, de fapt, să construiască un zid mare și invizibil, departe de propriile granițe, unde migranții pot fi interceptați și trimiși înapoi înainte de a avea șansa să pășească pe pământ european și să depună o cerere de azil. Aceasta s-a realizat printr-o rețea complexă de acorduri semnate de UE și, separat, de statele sale membre cu țările prin care migranții încearcă să treacă. În schimbul reducerii migrației, țările de tranzit primesc sume mari de ajutoare și investiții. Egiptului i s-au promis 7,4 miliarde € (8,1 miliarde $); Tunisiei 1 miliard €. În plus, UE sau statele membre își instruiesc și finanțează paza de coastă, autoritățile de frontieră și forțele de poliție.
Deși unele au fost semnate încă din 2015, între Turcia și UE, și în 2017, între Italia și Libia, eficiența lor a fost limitată, deoarece blocau doar unele dintre rutele de migrație. Pe măsură ce autoritățile închideau un traseu, altul se deschidea, deplasând problema în loc să o rezolve.
Pe măsură ce aceste acorduri s-au extins constant în nordul și vestul Africii, ele au devenit însă din ce în ce mai eficiente, îngreunând ocolirea blocajelor. În 2024, la un an după ce UE și Tunisia au semnat un astfel de acord, trecerile pe ruta central-mediteraneană au scăzut cu 58%. Anul trecut, blocul a încheiat un acord cu Mauritania, reducând anul acesta fluxurile pe ruta vest-africană cu 52%.
Eficiența lor a fost sporită și de al doilea pilon al strategiei UE: o mai bună supraveghere a frontierelor și apelor sale externe. Liniile de coastă ale statelor nord-africane sunt lungi și slab populate, ceea ce le face greu de controlat. Noile tehnologii schimbă însă situația. Frontex, agenția de frontieră a UE, folosește acum drone pentru a patrula cerul deasupra apelor libiene și tunisiene. Când detectează o barcă, informează autoritățile din acele țări. În cei trei ani până în 2024, Frontex a împărtășit de peste 2.000 de ori locațiile bărcilor cu migranți autorităților libiene, potrivit Lighthouse Reports, un grup non-profit de jurnalism de investigație.
Totuși, succesele Europei vin cu prețul suferinței. În unele cazuri, așa-numitele elemente de pază de coastă din Libia, către care UE direcționează bărcile, nu sunt altceva decât miliții. Potrivit organizațiilor pentru drepturile omului, unii migranți deținuți în Libia sau returnați acolo sunt abuzați, violați sau plasați în sclavie. Malta a fost acuzată că a ajutat o miliție libiană criminală să împingă bărcile înapoi din apele sale.
Pe măsură ce UE a încheiat acorduri cu tot mai multe țări, abuzurile au fost împinse tot mai departe de țărmurile europene. Regimul represiv al Tunisiei a fost acuzat că a abandonat mii de migranți deținuți în deșert, aproape de granița cu Algeria, iar Mauritania că i-a împins pe oameni înapoi peste graniță, în Mali și Senegal.
Organizațiile pentru drepturile omului susțin că cruzimea este încorporată în planul UE, deoarece se bazează pe regimuri represive care folosesc instrumente brutale pentru a-i descuraja pe migranți să încerce să le traverseze teritoriul. Julia Schafermeyer, de la SOS Méditerranée, o organizație de căutare și salvare, care aduce supraviețuitori pe țărmurile europene, se plânge de o „campanie de hărțuire administrativă” menită să slăbească monitorizarea abuzurilor și să împiedice operațiunile de salvare.
În august, paza de coastă libiană a tras asupra uneia dintre navele de salvare ale ONG-ului, în timp ce aceasta căuta o barcă aflată în pericol. Pentru unii, oceanul este mortal. Anul acesta, cel puțin 456 de migranți au murit și peste 420 au fost dați dispăruți în naufragii în Mediterana centrală, spune Organizația Internațională pentru Migrație a ONU. Ulf Laessing, șeful din Mali al programului Sahel al Fundației Konrad Adenauer, se teme că închiderea rutelor mai scurte, cum ar fi cea din Sahara Occidentală spre Insulele Canare, îi poate face pe oameni să aleagă trasee mai lungi și mai periculoase, cum ar fi cele din Senegal sau Gambia.
Frontex afirmă că se asigură că frontierele sunt controlate legal și cu respectarea drepturilor fundamentale. „Nu există loc pentru brutalitate în gestionarea frontierelor europene”, spune un purtător de cuvânt. „Aceasta nu este politică. Nu așa lucrăm și nu este ceea ce așteptăm sau tolerăm de la vreunul dintre partenerii noștri”.
Ape adânci
Deși noile politici ale UE țin migranții la distanță, întrebarea-cheie este dacă acest lucru poate dura. Presiunea migrației va continua probabil să crească în locuri precum Africa subsahariană, ca rezultat al creșterii populației, schimbărilor climatice și insecurității. Geopolitica poate, de asemenea, să limiteze capacitatea UE de a-și menține marele zid invizibil departe de propriile granițe. Deoarece se bazează în mare măsură pe cooperarea guvernelor străine pentru a ține migranții departe, UE riscă să se pună la discreția lor. Turcia și Marocul și-au folosit deja capacitatea de a deschide sau închide fluxurile de migranți, ca mijloc de a pune presiune pe Europa pentru a elibera mai multe fonduri sau pentru a-și atenua criticile la adresa politicilor lor externe.
Acest lucru poate explica de ce multe țări europene încearcă, de asemenea, să se facă mai puțin atractive pentru migranți. Italia încearcă să externalizeze către Albania procesarea cererilor de azil (deși planul său a fost blocat de cea mai înaltă instanță a UE). Grecia îi amenință cu închisoarea pe cei care nu părăsesc țara după ce le-au fost respinse cererile de azil.
Unii susțin că, în schimb, Europa ar trebui să facă mai mult pentru a aborda la rădăcina lor cauzele migrației, precum sărăcia sau conflictele. Însă Occidentul are mai puțin apetit pentru procese de edificare a statului sau de menținere a păcii după intervențiile eșuate din Afganistan și Libia. Iar creșterea veniturilor în țările sărace ar putea pur și simplu să mărească numărul celor care își pot permite să le plătească traficanților pentru trecere.
În pofida tuturor acestor presiuni, UE a demonstrat acum teza că politicile dure pot reduce migrația ilegală. Duhul a ieșit din lampă.
