S-ar putea să mai dăinuie o vreme, dar Republica Islamică a fost schimbată pentru totdeauna de săptămâni întregi de proteste, notează The Economist.
<< După mai bine de două săptămâni de tulburări, părți din Iran au început să semene cu o zonă de război. Lunetiști trăgeau în mulțimi, în timp ce drone de supraveghere bâzâiau deasupra. Familii se înghesuiau în morgi, în căutarea disperată a celor dragi. Oamenii obișnuiți se temeau să iasă din case. În fundal planau amenințările unei lovituri militare din partea lui Donald Trump, președintele american.
Republica Islamică a mai trecut prin episoade de tulburări, de la alegerile trucate din 2009 până la protestele conduse de femei, în 2022. De fiecare dată, optimiștii au prezis prăbușirea iminentă a regimului; de fiecare dată, acesta a reușit să supraviețuiască. Însă protestele care au început pe 28 decembrie sunt susceptibile să se dovedească mai decisive, chiar dacă, la momentul în care The Economist intra la tipar, păreau să se fi stins.
Ele au urmat unui annus horribilis care a adus colaps economic, criză de mediu și un război de 12 zile cu Israelul. Contractul social s-a rupt: Iranul nu își mai poate proteja cetățenii de amenințările externe și nici nu le poate asigura nevoile de bază. Incapabil să îi potolească pe protestatari, regimul a adoptat logica lui Bashar al-Assad, fostul său aliat din Siria, ale cărui bande scandau „Ori Assad, ori dăm foc la țară”. S-ar putea să mai dăinuie o vreme, dar schimbarea pare inevitabilă. Întrebarea este de ce fel va fi ea și cât haos va lăsa în urmă.
Când negustorii din Teheran au intrat în grevă, luna trecută, nu părea că vor da naștere unei mișcări atât de ample sau de importante. Protestele au mocnit aproape două săptămâni, persistente, dar mult mai mici decât cele din 2022 — până pe 8 ianuarie, când Reza Pahlavi, fiul exilat al șahului detronat, i-a îndemnat pe iranieni să iasă în masă în stradă. Mulți dintre compatrioții săi vedeau demult un diletant în autointitulatul prinț moștenitor. Însă de această dată apelul său a părut să aibă ecou.
Protestele care au urmat au fost ample. Cât de ample, este greu de spus, deoarece regimul a întrerupt internetul (care rămâne dezactivat). Cu Iranul izolat de restul lumii, forțele sale de securitate au declanșat o represiune violentă. Activștii pentru drepturile omului au confirmat până acum moartea a peste 2.400 de protestatari. Bilanțul real este, fără îndoială, mult mai mare. Alți zeci de mii au fost reținuți. Șeful puterii judiciare a promis execuții rapide (Trump susține că acestea au fost ulterior suspendate).
Acesta este probabil cel mai grav episod de violență de stat din timpul celor 47 de ani de istorie ai regimului. Îl eclipsează pe cel din timpul protestelor din 2022, când au murit aproximativ 550 de persoane în decurs de două luni. Chiar și execuțiile în masă din 1988, când mii de deținuți au fost trimiși la spânzurătoare, pot păli prin comparație.
Unii protestatari au ripostat cu cuțite și puști de vânătoare. Autoritățile au tendința de a exagera numărul morților din propriile rânduri pentru a alimenta o narațiune potrivit căreia opoziția ar fi înarmată de puteri străine. Chiar și așa, inclusiv grupările de opoziție au contabilizat în jur de 150 de membri ai forțelor de securitate ca fiind uciși.
Regimul a recurs la o asemenea violență pentru că nu avea nimic de oferit unui popor furios. În momentul în care negustorii din Teheran au ieșit în stradă, economia se afla deja în picaj. Din iulie, rialul s-a prăbușit cu 40% și a atins un minim istoric, ceea ce a dus la creșterea vertiginoasă a prețurilor importurilor. Inflația anuală este de aproape 50%. Aproape o treime dintre iranieni trăiesc în sărăcie. Profesioniștii stau la coadă în fața măcelăriilor sperând la resturi. Doar o treime dintre adulții apți de muncă sunt angajați, potrivit Băncii Mondiale. Economia Iranului era prognozată să se contracte cu 1,7% în 2025. Iar această contracție era distribuită inegal. Sectorul serviciilor, care angajează jumătate din forța de muncă, este în declin, la fel și agricultura. Construcțiile, realizate în mare parte de firme militare, au crescut.
Nu pentru pepeni mai ieftini
O parte din această situație dură își are originea în sancțiunile americane, în special cele impuse industriei petroliere, pe care Trump le-a reintrodus atunci când a abandonat acordul nuclear, în 2018. Intermediarii autorizați de guvern, care supraveghează comerțul ilegal cu petrol, cunoscuți în Iran drept „administratori”, preferă să-și păstreze câștigurile în străinătate. Se pare că oficialii investighează dispariția a 7 miliarde de dolari din venituri petroliere.
Proasta guvernare adâncește criza. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), garda pretoriană a regimului, controlează o parte semnificativă a economiei. Totul, de la petrol la medicamente și producție industrială, trece printr-o vastă rețea de firme administrate de IRGC. Conglomeratele controlate de clerici și comandanți obțin în mod curent împrumuturi fără garanții sau supraveghere. În octombrie, o bancă importantă, Ayandeh, s-a prăbușit sub povara creditelor acordate pe criterii de relații, inclusiv pentru eșuatul proiect Iran Mall, promovat drept cel mai mare centru comercial din lume. Nimeni nu a fost tras la răspundere.
Toate acestea i-au scos pe iranieni în stradă. Brutalitatea regimului i-a trimis înapoi în case — deocamdată. În imaginarul popular, revoluțiile sunt lineare: protestele cresc până la un apogeu, apoi dictatorul fuge. Realitatea este adesea mult mai dezordonată. Scăderea intensității demonstrațiilor nu înseamnă că tulburările s-au încheiat, așa cum arată chiar istoria Iranului. La începutul Revoluției Islamice din 1978, protestele au crescut primăvara, s-au diminuat vara și au revenit în forță toamna.
O mare diferență este acum perspectiva unei intervenții străine. Trump a petrecut săptămâni promițând să „salveze” protestatarii și să facă regimul să „plătească scump” pentru uciderea lor. Totuși, primele sale acțiuni concrete au fost modeste. Pe 12 ianuarie a anunțat un plan de impunere a unor tarife de 25% pentru țările care fac comerț cu Iranul. A doua zi a „anulat toate întâlnirile” cu oficiali iranieni, respingând o ofertă a ministrului de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, care propusese reluarea negocierilor abandonate privind programul nuclear al țării sale.
Astfel de măsuri cu greu au părut să fie pe măsura bilanțului tot mai mare al victimelor. Trump se află sub presiune să-și onoreze amenințările. Pe 13 ianuarie, consilierii săi s-au reunit pentru a discuta opțiunile. A doua zi, America a început să retragă o parte din personalul de la baza aeriană al-Udeid din Qatar, care găzduiește cartierul general regional al comandamentului său central, precum și din Bahrain, sediul Flotei a Cincea a marinei. Acest lucru părea să sugereze că o lovitură era iminentă. Totuși, ulterior, Trump a lăsat să se înțeleagă că un atac s-ar putea să nu mai fie necesar: „Ni s-a spus că uciderile din Iran se opresc”, a declarat el.
După ce și-a consolidat forțele în Caraibe, Pentagonul nu are portavioane desfășurate în Golful Persic (deși unul se află acum pe drum). Nici statele din Golf nu îi vor permite să efectueze misiuni de pe bazele de pe teritoriul lor. Totuși, ar putea lansa rachete de croazieră de pe distrugătoare și submarine, sau bombardiere strategice ar putea efectua atacuri parcurgând distanțe lungi. Țintele ar putea include IRGC; infrastructura economică crucială, cum ar fi terminalele petroliere de pe insula Kharg din Golf; și oficiali-cheie, poate chiar liderul suprem, Ali Khamenei. Președintele parlamentului iranian a avertizat că țara sa va lovi bazele americane din regiune ca răspuns la orice atac.
Indiferent de decizia lui Trump, este puțin probabil ca vreo lovitură să oblige regimul să înceteze uciderea oamenilor. Nici nu este clar dacă o acțiune militară ar stimula proteste suplimentare. Opoziția încă nu are o cale clară de a schimba regimul. Pahlavi promite să conducă o tranziție. Biroul său este ocupat să posteze pe Twitter prezentări PowerPoint despre planurile sale de stabilizare a monedei și confiscare a activelor regimului. Dar e neclară influența sa în afara rețelelor sociale. Anul trecut, el susținea că 50.000 de oficiali din guvern și forțele de securitate erau gata să dezerteze. Dar după săptămâni de tulburări, niciunul nu a rupt rândurile.
Unii iranieni cugetă la „modelul Venezuela”: înlocuirea lui Khamenei cu o figură mai puțin doctrinară. Aceasta pare o soluție prea simplistă. Ayatollahul se află în vârful unui sistem fracturat, pe care a reușit să îl controleze datorită longevității și statutului său religios. Posibilul său înlocuitor s‑ar putea să nu fie capabil să facă același lucru.
Două rezultate mai sumbre par probabile. Primul este că IRGC (Corpul Gardienilor Revoluției Islamice) și Basij, milițiile sale paramilitare, își vor consolida puterea. Ele ar putea să-i abandoneze pe clerici și să transforme Iranul în ceva mai apropiat de un stat condus de forțele armate, similar – în unele privințe – cu Egiptul sau Pakistanul. Totuși, acestea nu pot rezolva problemele economice ale Iranului decât dacă reușesc să obțină un acord pentru ridicarea sancțiunilor americane. Asta ar necesita închiderea sau reducerea semnificativă a programului nuclear și încetarea sprijinului pentru milițiile din regiune.
S-ar putea prăbuși gardienii?
Punctul de vedere opus este acela că nici măcar IRGC nu are capacitatea de a face față unei revolte generalizate în întreaga țară. Fără o alternativă clară la regim, Iranul s-ar scufunda în haos. Provincile îndepărtate ar putea căuta să meargă pe cont propriu. Iranul este o țară diversă: există azeri și kurzi în nord-vest, arabi în sud-vest și baluci în sud-est, toți cu un istoric de insurecție violentă. Acest scenariu provoacă o îngrijorare profundă și dincolo de Golful Persic, unde statele arabe se tem că un Iran fragmentat ar pierde controlul asupra arsenalului său de rachete și drone și ar trimite valuri de refugiați.
Aproape o jumătate de secol după ce l-a înlăturat pe șah, Republica Islamică a reprodus patologiile care au dus la prăbușirea acestuia: o economie afectată de corupție și inflație; un aparat de securitate represiv și detestat; un lider bolnav și deconectat de realitate. Moartea șahului părea improbabilă la momentul respectiv, dar inevitabilă în retrospectivă. Același lucru s-ar putea dovedi adevărat și pentru Republica Islamică. >>
