„Odată cu alegerile lui Joe Biden, relațiile transatlantice sunt în ascensiune. Dar conducta de gaze naturale, Nord Stream 2, amenință să deraieze reînnoirea. Germania trebuie să vină cu o nouă abordare, iar transferul banilor la Moscova ar putea ajuta în acest sens”, scrie şeful Conferinţei de Securitate de la Munchen, Wolfgang Ischinger, în revista germană Der Spiegel.
<< Liderii mondiali, inclusiv noul președinte american, Joe Biden, au folosit ediția specială de săptămâna trecută a Conferinței de securitate de la München pentru a trimite un semnal puternic de reînnoire transatlantică. Au anunțat o nouă lună de miere în relația transatlantică și s-au angajat să facă față, în echipă, provocărilor globale, cum ar fi actuala pandemie sau schimbările climatice.
Cu toate acestea, unii vor argumenta că ceea ce (liderii) nu au spus este la fel de important precum ceea ce au spus. O omisiune notabilă a fost Nord Stream 2, conducta de gaze naturale din Rusia către Germania.
Deși s-ar putea ca pur şi simplu să nu se potrivească cu retorica momentului, Nord Stream 2 rămâne una dintre cele mai mari provocări de politică externă din Germania și trebuie abordată urgent. Căci, dacă este lăsată la foc mic, impasul actual riscă să se transforme într-o epavă diplomatică, afectând relația Germaniei cu vecinii săi din est, cu ceilalți membri ai UE și cu Statele Unite.
Nici nu mai este relevant dacă această conductă este sau o întreprindere privată. Ceea ce contează sunt percepțiile – și acestea sunt fundamental înclinate împotriva tratării conductei drept altceva decât o problemă extrem de strategică, una care amenință să anuleze ani de investiții germane în unitatea europeană și transatlantică.
În prezent nu există opțiuni bune pe masă, dar una deosebit de proastă ar fi aceea de a încerca să ignori corul în creştere al criticilor. Chiar dacă Berlinul ar putea face față criticilor intra-UE, administrația Biden nu va dori, cu siguranță, să fie văzută ca una care pedalează slab în chestiunea Rusiei, la doar câteva săptămâni după inaugurare. La fel ca în cazul politicii privind China, în ambele camere ale Congresului există un consens larg împotriva Nord Stream 2, iar Casa Albă cu siguranță nu va dori să-l alieneze. Cu alte cuvinte: Prin simpla finalizare a conductei, fără a lua în considerare preocupările semnificative din jur, Germania ar risca să pună capăt lunii de miere transatlantice înainte ca aceasta să poată evolua într-o adevărată relație, pe termen lung, de încredere reciprocă.
Opțiunea de a opri construcția conductelor în această etapă târzie, prin intervenția guvernului german, este o idee la fel de proastă, chiar dacă ar fi dispus cineva să accepte litigii dureroase, cu perspectiva unor daune de miliarde de dolari pentru Gazprom și o conductă neterminată pe fondul Mării Baltice. Indiferent că place sau nu, Germania și alte țări europene vor continua să ceară gaz rusesc, în anii următori. De zeci de ani, guvernul german a fost capabil să sublinieze faptul că Rusia a fost un furnizor de încredere și nu a folosit relația cu gazul ca pe o pârghie politică împotriva Germaniei și a aliaților ei NATO. Dacă Germania ar opri acum proiectul de conducte din motive politice, Rusia s-ar simți cu siguranță îndreptățită să riposteze.
Unii au sugerat un moratoriu pentru construcție. Dar puține ar fi de câştigat prin moratoriu. Dacă ridicarea moratoriului ar fi legată de schimbări în politicile și comportamentul rusesc, ne-am confrunta cu o dilemă clasică a liniei roșii. Cu alte cuvinte: dacă Rusia ar refuza să facă concesiunile cerute, Berlinul ar trebui să reacționeze și chiar să anuleze total conducta dacă ar dori să iasă cu faţa curată.
Însă ar putea exista o opțiune puțin mai puțin atractivă, și anume, de a finaliza construcția conductei la pachet cu condiționarea utilizării acesteia de deciziile UE și de comportamentul rus. Pentru ca asta să funcționeze, ar trebui parcurși trei pași:
În primul rând, Berlinul s-ar putea oferi să instaleze un mecanism de frânare de urgență, cu implicarea UE, care să fie activat pentru a opri fluxurile din conducte dacă, de exemplu, Rusia ar încălca acordul privind utilizarea continuă a infrastructurii de tranzit a gazelor din Ucraina. Acest lucru ar fi văzut, cu siguranță, ca o măsură semnificativă și binevenită de consolidare a încrederii – la Kiev, precum și la Varșovia și Bruxelles.
În al doilea rând, Germania ar putea propune un „Pact energetic euro-atlantic”. Obiectivele unei astfel de abordări cuprinzătoare, care să includă UE şi vecinii est-europeni, precum și pe partenerii transatlantici, ar fi:
- furnizarea de resurse în tranziția energetică în curs și inovarea, promovând trecerea de la combustibili fosili la surse regenerabile;
- consolidarea, în continuare, a integrității pieței europene a gazului;
- intensificarea sprijinului acordat Ucrainei, în încercarea legată de integritatea teritorială și dezvoltarea economică. Chiar și Gazprom și Kremlinul ar putea găsi util mai degrabă să se alăture, decât să lupte cu un astfel de proiect.
În al treilea rând, Berlinul ar putea informa Gazprom, constructorul și proprietarul de conducte, să știe că opoziția politică față de proiect, în Germania și printre partenerii europeni și transatlantici ai Germaniei, a crescut atât de dramatic, încât Berlinul nu mai consideră fezabil, din punct de vedere politic, să permită efectiv ca supapa de gaz să fie deschisă, la finalizarea conductei. Berlinul ar putea atrage atenția asupra deteriorării continue a relației bilaterale cu Rusia și a numeroaselor puncte de dispută nerezolvate, de la incidentele de piratare și campaniile de dezinformare, la vacarmul stârnit de cazul Navalnîi și asasinatele comise de Rusia pe teritoriul țărilor UE şi până la neacceptarea de către Moscova de a facilita soluții politice, inclusiv în conflictele din Donbass sau din Georgia.
Mesajul german ar trebui să fie clar: acum depinde în totalitate de Rusia să ajute la recreerea circumstanțelor politice și a unei atmosfere care să permită Berlinului să dea undă verde fluxului de gaze. Berlinul ar putea explica în detaliu ce elemente, luate împreună, ar putea permite Germaniei (și UE) să avanseze. Această operaţiune s-ar putea numi: trecerea responsabilității (Nord Stream 2) la Moscova. Care este chiar locul de care aparține.
Indiferent de abordarea aleasă, Berlinul ar trebui să se coordoneze îndeaproape cu Comisia Europeană, cu partenerii săi din Europa de Est și cu Statele Unite pentru a menține noua poveste transatlantică și a transforma o piatră de moară total inutilă, care atârnă de gâtul german, într-un element strategic de negociere pe axa Est-Vest. >>
- Wolfgang Ischinger, în vârstă de 68 de ani, este un diplomat german. Între 1998 și 2001, a fost secretar de stat în Ministerul de Externe al Germaniei. Apoi a petrecut cinci ani ca ambasador în Statele Unite, apoi trei ani ca ambasador în Regatul Unit. În prezent, este şeful Conferinței de Securitate din München.
