S-au împlinit 69 de ani de la „Rusaliile Negre”, cum este numit adesea episodul deportărilor comuniste în Bărăgan, în noaptea de 17-18 iunie 1951.
În acea noapte cumplită, de Rusalii, regimul comunist a pus la cale cea mai amplă acțiune de deportare din istoria modernă a României, pe fondul relațiilor încordate cu Iugoslavia.
Astfel, populația aflată pe o rază de circa 25 de kilometri în proximitatea frontierei iugoslave a fost relocată forțat în Câmpia Bărăganului. 45.000 de persoane din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți au fost ridicate din căminele lor și duse în una dintre cele mai aspre zone din România. Români, etnici germani și bulgari, aromâni, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei s-au trezit aruncați în pustiul Bărăganului.
Etniile de lângă granița cu Iugoslavia erau considerate de către comuniști „elemente cu un factor ridicat de risc”.
„Igienizarea Banatului”
După cum s-a descoperit într-un document redactat în 1956 la Timişoara, regimul încerca „igienizarea Banatului”, epurarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor, precum și îndepărtarea mai multor categorii sociale considerate periculoase de către comunişti. Ținte: marii proprietari de pământ, industriaşii, hangii sau deţinători de restaurante, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, cadre militare, oficialităţi demise etc.
Aproximativ 10.000 de soldaţi au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren şi 6.211 autocamioane. Deportaţii au putut lua cu ei doar strictul necesar.
Cei mai norocoşi dintre deportați au găsit câteva bordeie sărăcăcioase sau colibe, iar cei mai mulţi au fost coborâţi din tren şi lăsaţi în câmp deschis, cu interzicerea de a se îndepărta de un anumit areal.
Directiva din martie 1951
La 15 martie 1951 a fost emisă o Directivă a C.C. al P.M.R. şi a fost constituită o Comisie Centrală de conducere a operaţiunilor de dislocare, care urma să întocmească „planul de muncă”, aflăm din informațiile cercetătorilor de la Memorialul Sighet.
Comisia era formată din reprezentanţi ai Ministrului Agriculturii, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Finanţelor, Ministerului Comerţului Interior, Comisiei de Stat a Planificării, Comitetului de Stat pentru Colectări, Direcţiunii Generale a Treburilor Consiliului de Miniştri, Departamentului Gospodăriei Locale şi Centrocoopului.
Timp de trei luni au fost întocmite în deplin secret listele de viitori deportaţi, precum şi modalităţile şi organele de intervenţie.
Cu 48 de ore înainte operaţiunii a fost convocată la Timişoara o consfătuire de lucru, în cadrul căreia Alexandru Drăghici, alături de Marin Jianu (ministrul adjunct de Interne) şi de generalul Mihai Burcă (şeful militar al operaţiunii) au dat „lămuririle necesare”.
„Momentul prim al deportării şochează încă memoria tuturor”
Regretatul istoric și scriitor Romulus Rusan scria în unul din textele expoziției „Rusaliile Negre. Deportările în Bărăgan”, organizată de Memorialul Sighet:
„După trecerea anilor şi deceniilor, momentul prim al deportării şochează încă memoria tuturor, poate cu o intensitate mai mare decât cei cinci ani de detenţie care au urmat. Năvălirea miliţienilor şi activiştilor în plină noapte, alegerea la repezeală a brumei de obiecte care puteau fi luate, transportul sub pază la gara cea mai apropiată, aşteptarea fără termen a garniturilor de tren, îmbarcarea în vagoanele pentru animale, călătoria în ritm de melc spre o destinaţie ţinută secretă, în sfârşit (după multe zile şi chiar săptămâni) deschiderea vagoanelor, coborârea în gările din Bărăgan şi transferarea deportaţilor şi bagajelor în plin câmp sunt mii de clipe de coşmar pe care emoţia intensă le-a fixat în amintire şi le-a dilatat până la paroxism.
Singura consolare pentru zecile de mii de oameni a fost că nu au fost duşi în Siberia, că au rămas în ţara lor, chiar dacă o ţară devenită vitregă, înstrăinată ea însăşi.
Întrebarea pe care o nasc azi mărturiile acelei tragedii naţionale este dacă deportarea în masă a avut într-adevăr ca scop protejarea unei frontiere sensibile sau a urmărit mai degrabă epurarea societăţii de elitele ei adevărate, devenite mai primejdioase decât vecinătatea cu Iugoslavia lui Tito.
Dacă s-a urmărit această epurare, atunci scopul n-a fost atins, pentru că în Bărăganul pustiu şi sălbatic aceste elite s-au regenerat, devenind, prin câştigarea solidarităţii, mai puternice decât înainte”.
„Am întrebat motivul. Ei spuneau doar Ordin! şi cu asta basta”
Mărturia lui Gheorghe Cotorbai, deportat la vârsta de 6 ani împreună cu familia, din Becicherecul Mic (Timiş) la Fundata (fragment dintr-un interviu din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet):
„Era vara lui ’51, în luna iunie, cam jumătatea lui iunie. Într-o seară, ne-am trezit cu un soldat la poartă şi cu câţiva militari cu şapcă şi cu încă doi civili care au venit. S-a făcut o inventariere în locuinţă, cu tot ce e, şi s-au dat şi indicaţii cam ce să-şi ia fiecare. Ne-au spus să ne adunăm din lucruri, să ni le pregătim, pentru că a doua zi vom fi mutaţi de acolo. Bineînţeles că noi nu ştiam despre ce era vorba, maică-mea era foarte agitată, plângea… Am întrebat motivul. Ei spuneau doar Ordin! şi cu asta basta, nu discutau. Şi aveam interdicţia de a nu mai ieşi din curte până a doua zi dimineaţă.… Ne-au dus la gară, acolo ne-au debarcat şi am stat cu bagajele până ni s-a stabilit vagonul la care trebuia mers. Şi se striga: „Familia cutare, la vagonul cutare!” şi tot aşa. Discuţia de atunci, care se purta şi care mi-a ajuns mie la urechi, era că vom ajunge în Siberia. Ăsta era zvonul care circula, dar nimeni nu spunea că este adevărat sau nu, sau unde vom ajunge, de fapt. Nici soldaţii nu ştiau. Iar ceilalţi, care erau ofiţeri sau subofiţeri, nu discutau, ei doar dădeau ordine, iar dacă cineva vocifera, îi ameninţau în diverse forme. (…) Copil fiind mi se părea trenul enorm de lung. Multe vagoane… Din sat, se mai vedeau multe căruţe venind spre gară cu oameni şi bagaje, dar nu-mi puteam da seama cât de mulţi erau”.
Fragment dintr-un interviu cu Cornelia Maria Fiat, realizat de Georgeta Pop în martie 2002 (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1456):
„Mi-a rămas întipărită în minte fiecare oră, fiecare clipă, chiar dacă am fost un copil mic… Știu când m-am trezit în bătăile din ușă și când au intrat 3 oameni. Închid ochii și văd soldatul cu arma… Copil fiind, am vrut să ies în curte – în curtea casei aveam un dud – și niciodată nu voi uita arma militarului pusă de-a curmezișul ușii ca să nu îmi dea voie să ies afara.
Nu pot uita orele petrecute în gară până la plecarea garniturilor de tren… În a doua zi de Rusalii (18 iunie 1951) deja eram în gară și așteptam completarea garniturilor. Și în spatele liniei de cale ferată e un canal, și țin minte că m-am jucat cu fratele meu și am cules melcișori. Și astea au fost singurele jucării cu care am plecat în Bărăgan. Ani de zile astea au fost singurele noastre jucării, cei 5 melcișori.
Într-un vagon eram 3 familii, cu căruțe, cu animale, cu oameni, cu tot ce a intrat. Dar nu știam unde ne ducem… Toată lumea vorbea că vom fi duși în Siberia. Abia după ce am trecut de București am aflat, părinții au aflat că vom rămâne pe teritoriul României, dar nu se știa unde.
Cam o săptămână a durat drumul… Pe drum, în gări, soldații ne dădeau apă și Crucea Roșie dădea copiilor câte o cană de lapte, dar și acela era acrit, și eventual medicamente, dacă era cazul.”
