După ce și-a ales un lider de extremă dreapta, Italia ar trebui să știe că autoritarii se bucură de sprijinul celor indiferenți din punct de vedere democratic până când bat la ușa lor.
Ce au în comun noul premier italian, Georgia Meloni, Benjamin Netanyahu, Marine Le Pen și Donald Trump? Toți sunt lideri populari în țări democratice, ai căror susținători nu se tem să susțină autocrați în formare.
Poate ar vrea acești susținători blazați ai iliberalismului să vorbească și cu câțiva ruși.
Ei ar putea afla cum sute de mii chinuie acum să fugă din Rusia pentru a scăpa de devastarea economică și conscripția la un război eșuat și de alegere. Biletele către țările care i-ar putea primi — de la Kazahstan la Armenia — s-au epuizat sau au costat o avere, la nivel de pieță neagră.
Acești potențiali evadați îi includ, fără îndoială, pe mulți dintre cei care votaseră pentru președintele rus, Vladimir Putin. O făcuseră știind cine este Putin – un agent KGB deghizat în lider politic.
Asemenea opțiuni făcute de electorat, în Rusia, ca și în alte părți, sunt conduse de nenumăratele boli ale discursului și comportamentului politic modern: indiferența, neatenția, complezența, dorința infantilă pentru o conducere puternică, slăbiciunea pentru tropi naționaliști și gelozia față de „elitele” îngâmfate (care în general pot anticipa ce urmează, dar întotdeauna sunt depășite numeric).
Esența generală rezidă în tendința umană – nepotrivită atât prin indecență, cât și prin naivitate – de a presupune că, în timp ce alții pot fi vulnerabili, proverbialul „ei” nu va veni niciodată și după tine. Dar secretul la vedere este acela că regimurile iliberale cărora nu le pasă de protecția minorității se vor întoarce în cele din urmă și asupra majorității. Și atunci va fi prea târziu.
Alegerile câștigate de Putin în 2000, 2004, 2008 și 2012 au fost imperfecte, deoarece presa de stat l-a susținut întotdeauna, iar accesul candidaților la alegători nu a fost egal. Dar nu au fost falsificate în mod deschis, iar organele organizațiile internaționale importante de monitorizare le-au considerat ca fiind, în esență, libere.
Cu toate acestea, semnele adevăratului Putin au fost mereu acolo pentru a fi văzute: acuzații false și chiar procese și mai false pentru rivalii lui Putin, precum oligarhul neascultător Mihail Hodorkovski (2003); brutalitate uluitoare în abordarea provocărilor de securitate, cum ar fi criza ostaticilor școlii din Beslan (2004); Rivalul ucrainean, Viktor Iuşcenko, în mod misterios desfigurat (2004); otrăvirea fatală a spionului Alexander Litvinenko, la Londra (2006); „rezolvarea” jurnaliştilor incomozi, precum Anna Politkovskaia, găsită moartă într-un lift din Moscova (2006).
Treptat, a ieșit distrus presa liberă și ecosistemul ONG-urilor; a făcut inofeniv sistemul parlamentar; a intimidat opoziția; a cooptat elita afacerilor; a domesticit sistemul judiciar; și a transformat poliția și aparatul de securitate în agenți ai Kremlinului.
Poporul Rusiei a fost ca broasca din metaforă, pusă în apă și adusă lent la punctul de fierbere. Nimeni nu poate spune exact când a murit democrația, dar nimeni nu poate nega că acum a murit. Rusia este un stat totalitar în care criticarea deciziei dezastruoase a lui Putin de a invada Ucraina e lasă cu închisoarea sau mai rău, după cum se poate observa dintr-o serie de „rezolvări”.
Este imposibil de măsurat adevărata popularitate internă de acum a lui Putin și a acțiunilor sale. Critica nu e poate exprima, iar informațiile nu sunt disponibile pentru majoritatea, mai ales în provincii, unde oamenii sunt oricum mai conservatori. Țara, o putere nucleară, se deteriorează sub un nor de confuzie și prostie.
Este Italia acum în pericol să apuce pe calea Rusiei? Frații Italiei, cu rădăcini în partidul fascist al lui Benito Mussolini, au câștigat o majoritate relativă la alegerile de duminica trecută și s-au instalat rapid la putere. Noul premier este prima femeie lider a țării și prima venită din extrema dreaptă.
Succesul ei rezultă din eșecul altora, în principal în remedierea unei economii prinse, de decenii, în recesiune. Criza nesfârșită a lăsat șomeri peste o treime din persoanele sub 25 de ani și o națiune cu al doilea cel mai mare raport dintre datoria suverană și PIB, din Uniunea Europeană.
Nu doar economia i-a aplatizat pe politicienii de masă: criminalitatea, corupția, o justiție politizată și COVID-19 au jucat, toate, un rol.
Rezultatul a fost un vot în care mulți oameni, judecând greșit că lucrurile nu pot ajunge mai rău, fie au susținut-o pe Meloni, fie nu au votat.
Totuși, în ciuda faptului că Meloni critică drepturile homosexualilor, secularismul, islamismul și imigrația și a fost în trecut un apologet al lui Putin, democrația haotică a Italiei ar putea supraviețui. La urma urmei, țara nu își poate permite să supere UE, de care depinde pentru finanțare, iar guvernele italiene sunt notoriu de instabile.
Se poate spera ceva similar în Suedia, cu propriul său partid de extremă-dreaptă în ascensiune – Democrații Suedezi.
Dar în Franța, 40% dintre alegători au susținut-o pe Marine Le Pen la alegerile prezidențiale din acest an. Dacă în cele din urmă ea va înclina balanța – ceea ce pare a fi la o criză economică distanță – a cincea Republică ar putea fi și ultima.
Pericolul este atât mai mare, cât și mai iminent în Israel, unde Netanyahu candidează acum, ca șef al opoziției, în timp ce se confruntă cu un proces pentru luare de mită și alte acuzații, evident intenționând să anuleze procesul.
Aliații lui Netanyahu au precizat clar că planul este de a introduce o legislație care să permită anularea deciziilor Curții Supreme cu o majoritate parlamentară simplă. Aceasta înseamnă anularea supravegherii judiciare a executivului. De asemenea, ei intenționează să politizeze instanțele și procuratura și nu numai.
Acest lucru i-ar aduce Israelului mulți pași în direcția unor democrații false, care s-au impus deja aproximativ în același fel, în Turcia, Polonia și Ungaria.
Este America imună?
Statele Unite ale Americii au o constituție puternică, dar una a cărei distribuție extremă a puterii creează multe găuri pe care să le exploateze un lider autoritar. Fostul președinte Donald Trump a testat-o la limită, în primul său mandat.
Dacă republicanii, în noua lor încarnare ca partid autoritar, revin la putere, la mijlocul mandatului și apoi în 2024, lumea ar putea avea o mare surpriză.
Copycat mini-Putini din întreaga lume susțin tocmai asta. Principala armă din arsenalul lor este indiferența maselor – până când se produce dura trezire, cu bătutul în ușă.
- Acest articol a apărut inițial în Newsweek.
Dan Perry este partener director al companiei de comunicații Thunder11 din New York. A fost editor, din Cairo, pentru Orientul Mijlociu și editor, din Londra, pentru Europa/Africa al Associated Press. Poate fi urmărit pe Twitter la: twitter.com/perry_dan
Dan Perry: Poate monarhia britanică să supraviețuiască, în ciuda faptului că este nedemocratică?
