Sintagma „un rus bun este un rus mort” este răspândită mai ales în Ucraina, deși nu numai acolo. Ar fi ciudat dacă ar fi altfel. O merităm din plin! – scrie Leonid Gozman într-un editorial din Novaia Gazeta.Europa (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
<< Cu siguranță nu este momentul să ne certăm cu victimele armatei ruse și să ne supărăm pe cei ale căror vieți au fost ruinate de către vorbitorii de limbă rusă. Dar, pentru binele nostru, a realiza atrocitatea crimelor comise de Rusia împotriva Ucrainei și a cetățenilor săi, de fapt împotriva întregii lumi, a înțelege necesitatea unei victorii decisive a Ucrainei, a unor reparații, a extrădării criminalilor de război și așa mai departe, nu înseamnă că trebuie să fim automat de acord cu toate evaluările care ne sunt făcute nouă și concetățenilor noștri.
La urma urmei, dacă totul despre noi este atât de teribil pe cât ni se spune – că suntem sclavi incapabili de libertate, criminali patologici care nu cunosc nici moralitate, nici sentimente umane – atunci singurul lucru pe care îl merităm sunt dictaturi cu grade diferite de cruzime. Ar trebui să fim ținuți într-un penitenciar, să ne asigurăm că nu evadăm din greșeală și că nu provocăm rău altor oameni normali. Chiar dacă acesta este cazul, nu este un lucru care poate fi pur și simplu presupus ca fiind adevărat: necesită o investigație aprofundată.
Nu vom vorbi despre jefuitorii și violatorii de la Bucea, despre cei care bombardează orașele ucrainene, care dau ordine monstruoase și oferă acoperire propagandistică pentru crimele în masă: aceștia sunt criminali și locul lor este în închisoare. Poate că Dumnezeu îi va ierta, dar oamenii n-o vor face niciodată. Nu are niciun rost să căutăm ceva uman în ei, să ne gândim cum au fost cândva copii, cum îi iubeau mamele lor – acea umanitate a fost de mult îngropată sub brutalitate și cinism, îmbibată în sânge.
Vom vorbi despre cei care nu au fost direct implicați în comiterea crimelor. Cum îi vede opinia publică modernă din multe țări?
Ei spun că acești oameni sunt „sclavi genetici”, incapabili să se revolte împotriva tiranilor lor. Să lăsăm genetica deoparte – un curs introductiv în domeniu va fi suficient pentru a înțelege că tiranii cruzi sau chiar crime precum exterminarea celor mai bune părți ale populației nu au practic niciun efect asupra fondului genetic. De multe ori, faptele pretins științifice, culese accidental sau intenționat, sunt pur și simplu o acoperire pentru prejudecăți. Acesta este cazul „sclaviei genetice” a rușilor.
Dar, cu toate acestea, ei nu se răzvrătesc! Ei bine, în primul rând, ei s-au răzvrătit, și destul de masiv. Revoltele lui Emelian Pugacev și Stepan Razin, revoluțiile din 1917, revoltele antibolșevice, fuga pe Don și în Siberia, rezistența vechilor credincioși. Aceste exemple, ca și alte mii de exemple, demonstrează opusul slavismului.
În al doilea rând, prăbușirea Uniunii Sovietice ar fi fost amânată pentru cine știe câți ani (împreună cu libertatea țărilor capturate cândva de imperiu), dacă nu ar fi existat marile mitinguri din cele mai mari orașe ale Rusiei de la sfârșitul anilor 1980; dacă 100.000 de moscoviți – de asemenea, probabil sclavi genetici – nu ar fi apărat, în august 1991, nu doar pe Elțîn, ci și libertatea ucrainenilor, moldovenilor, georgienilor, lituanienilor – și, desigur, a lor.
Spuneți că ei nu vor libertate? Majoritatea nu. Dar nicăieri majoritatea nu vrea libertate. Unii oameni din țările libere votează pentru politicieni precum Marine Le Pen, cerând astfel, de fapt, ca libertatea să le fie luată.
Dar minoritatea din țara noastră a luptat întotdeauna pentru libertate și a dat dovadă de un eroism cu adevărat homeric, atât sub Ivan cel Groaznic, cât și sub regimul sovietic.
Între timp, emigranții ruși, chiar și eșantionul lor cel mai reprezentativ – soldații Armatei Albe – s-au adaptat rapid, în cea mai mare parte, la viața în condiții de libertate și incertitudine, nu mai rău decât oricine altcineva. Copiii lor au absolvit universitățile locale și nicăieri în lume nu veți găsi ghetouri rusești sărace rămase după primul val de emigrare. Rușii sunt la fel de buni ca oricine la a trăi în libertate.
Dar este cu siguranță adevărat că nu se revoltă acum împotriva lui Putin! Au existat multe revolte – și nu mă refer la tentative de asasinat sau conspirații, ci la proteste în masă – împotriva lui Hitler? În ceea ce privește regimul lui Stalin și al succesorilor săi, nu doar rușii, ci și ucrainenii nu au reușit să se revolte în masă împotriva lui – odată ce imperiul sovietic a zdrobit cele câteva focare de rezistență din părțile sale vestice după cel de-al Doilea Război Mondial, toată lumea de pe teritoriul ucrainean a tăcut, asemeni restului țării.
Oamenii se răzvrătesc atunci când, în primul rând, șansele de a fi uciși pentru că fac acest lucru nu sunt prea mari. Una dintre puținele revolte din URSS de după cel de-al Doilea Război Mondial a avut loc în orașul rusesc Novocerkassk – iar autoritățile nu s-au sfiit să îi masacreze pe cei care s-au revoltat.
A doua condiție pentru rebeliune este sentimentul că succesul este posibil. Acest lucru se întâmplă întotdeauna în democrații; diferența constă doar în amploare. Protestele în masă împotriva războiului din Vietnam (care, în cele mai multe cazuri, nu au reprezentat o amenințare fizică pentru protestatari) au forțat conducerea SUA să își schimbe politicile – și așa ar trebui să fie. Oamenii s-au obișnuit cu acest lucru și participă cu ușurință la demonstrații. În URSS, de îndată ce regimul a început să se clatine și a devenit clar că poate fi influențat, focurile de rebeliune au izbucnit în toată țara. Protestatarii din Moscova și din orașele care aveau să devină în curând capitalele unor state suverane au avut sentimentul că totul era pe punctul de a se prăbuși. Același lucru s-a întâmplat și în 2011 și 2012 – „zidurile acestei închisori vor cădea” (citat dintr-un cântec de protest belarus – nota traducătorului)! Acesta a fost motivul pentru care oamenii au ieșit în stradă. Și, apropo, au existat, de asemenea, proteste în masă împotriva războiului cu Ucraina în 2014.
Nu există niciun dubiu cu privire la modul în care autoritățile ruse actuale vor reacționa la o revoltă – prin împușcare. Iar în Rusia modernă nu există nici o afacere independentă care ar putea sprijini protestul, nici un legislator din opoziție capabil să ofere acoperire politică pentru protestatari – nu există decât un teren de paradă expus la focuri de armă din toate părțile! Și nimeni nu s-a mai revoltat în astfel de condiții disperate în nicio țară. Au tăcut – aceasta, din păcate, este o reacție normală pentru oricine nu dorește să-și întâlnească creatorul. Din fericire, există oameni în toate țările, inclusiv în a noastră, care, deși puțini la număr, nu consideră că închisoarea și spânzurătoarea sunt un preț prea mare de plătit pentru dreptul de a fi ei înșiși. Fără astfel de oameni, totul ar fi, într-adevăr, fără speranță.
Sunt rușii de o cruzime inumană? Destul de mulți dintre ei sunt. Și încă o dată – nu există loc pentru ei printre ființele umane decente. Dar oare numai în țara noastră, în anumite condiții, apar monștrii? Istoria celui de-al Doilea Război Mondial – și nu numai cea a Germaniei – oferă numeroase exemple nu numai de lupte eroice pentru libertate, ci și de acte teribile comise de oameni de la care nimeni nu se aștepta la așa ceva. Mă îndoiesc că noi suntem mai răi decât alții în această privință. Nicio națiune nu a dat naștere doar la oameni decenți – au existat de toate felurile în orice țară!
Dar ceea ce este rău nu este faptul că alții, nefiind dispuși să înțeleagă diversitatea noastră, ne zugrăvesc pe toți de aceeași culoare – suntem în război, la urma urmei. Ceea ce este rău este că unii dintre noi – mulți dintre noi – începem să credem în aceste clișee.
În mod paradoxal, credința în astfel de clișee este avantajoasă pentru noi. Ne absolvă de responsabilitate: ce putem face dacă oamenii sunt în mod intrinsec așa, dacă ei vor război și violență, iar Putin nu face decât să le exprime voința? Dar noi suntem de fapt responsabili – dacă nu pentru războiul în sine, atunci pentru faptul că atât de mulți au fost de acord cu el. Credința în sclavia genetică ne eliberează, de asemenea, de responsabilitatea pentru viitorul țării: cu un astfel de popor, ea este oricum condamnată, am auzit. Așa că de ce să ne mai deranjăm? Pentru unii, această strategie este mai ușoară.
Indiferent dacă acuzațiile care ni se aduc sunt corecte sau nu, lumea ne va trata pentru mult timp în conformitate cu imaginea pe care țara noastră și-a creat-o. Iar noi – atât ca indivizi, cât și colectiv – va trebui să ne adaptăm la aceasta. Dar cum ne vom trata pe noi înșine și comunitatea pe care o numim poporul nostru? Ne identificăm cu Putin, cu fascismul și cu distrugerea Mariupolului? Dar cum rămâne cu Saharov și cu Decembriștii? Astăzi, ei sunt umbriți de criminali, mincinoși și demagogi, dar asta nu înseamnă că nu au existat, nu înseamnă că nu continuă să trăiască printre noi și în aceia dintre noi care îl susținem pe Saharov din interior și îl respingem pe criminal.
În general, un popor – orice popor – nu este doar un concept geografic, nu sunt doar cei care trăiesc pe același pământ. Este ceea cu ce te identifici, ceea ce consideri a fi natural, a fi al tău. Este ca un oraș: doi oameni pot locui în același oraș, dar pentru unul dintre ei orașul este construit în jurul muzeelor, în timp ce celălalt nici măcar nu a vizitat vreodată un muzeu și pentru el ceea ce contează sunt magazinele. Fiecare dintre noi își alege propria versiune subiectivă a orașului. În același mod, nu există o singură națiune care să cuprindă toți locuitorii unei țări. Dintr-o masă imensă de oameni foarte diferiți – în mod formal, concetățenii noștri – îi alegem pe cei pe care îi considerăm ai noștri, cărora le aparținem sau cărora dorim să le aparținem.
Poporul meu, printre alții, sunt cei care luptă astăzi pentru libertate. Cei care, în ciuda întunericului în care s-a scufundat țara, se străduiesc să-și păstreze simțul demnității ca o flacără. Ei sunt Memorial și Grupul Helsinki din Moscova, ei sunt Liia Ahedjakova și Dmitri Muratov. Ei sunt compatrioții mei. Unii vor spune că ei nu sunt cei adevărați, că adevărații ruși sunt Rogozin și Prigojin, nebunii de la televizor și huliganii din orașele ucrainene ocupate.
Fiecare alege pentru el însuși!>>
