“Dați-ne și dați-ne acum, nu mâine”, au tot repetat ucrainenii, în 2022, 2023 și 2024:
- Tancuri de fabricație occidentală
- Avioane de luptă F-16
- Rachete cu rază lungă
- Permisiunea de a lovi ținte militare rusești situate pe teritoriul Rusiei, relevante din punct de vedere tactic (concentrări prealabile de trupe, puncte locale de comandă, etc.) și strategic (puncte regionale de comandă, aerodromuri, poduri-cheie, cale ferată, depozite de carburanți, fabrici de armament și altele asemenea)
Fiecare dintre cele patru puncte de mai sus s-a aflat pe lista de dorințe a Kievului încă de la declanșarea invaziei ruse pe teritoriul ucrainean.
Pentru fiecare dintre cele patru puncte de mai sus, autoritățile politico-militare din Ucraina au depus eforturi uriașe, pe alocuri sisifice, spre a-i convinge pe partenerii occidentali să le dea unda verde și nu doar atât, ci să le-o dea imediat, pe loc chiar.
În cazul fiecăruia dintre cele patru puncte, Kievul a obținut satisfacție rareori total, în general parțial, dar invariabil asezonat cu risipirea unui timp prețios și, implicit, cu ratarea momentului oportun.
Adevărul de netăgăduit este acela că Occidentul a sprijinit masiv Ucraina în acești doi ani și jumătate de război, dovadă fiind tocmai faptul că trupele Ucrainei au reușit să împiedice capturarea Kievului și a altor centre nervoase ale funcționarii țării, să împingă mult înapoi armatele lui Putin, să elibereze chiar unele zone, să decimeze forțele ruse la o rată nemaiîntâlnită după al doilea război mondial. De altfel, este ușor de presupus că, în eventualitatea lipsei sprijinului internaţional, numai spiritul extraordinar de sacrificiu al militarilor și civililor ucraineni și doar competența armatei ucrainene nu ar fi fost îndeajuns pentru a atinge succesele de până acum în apărarea teritoriului atacat.
La fel de adevărat, însă, este și faptul că ezitările interminabile ale aliaților, în cazul fiecăruia dintre cele patru puncte înșirate mai sus, au făcut ca succesele obținute de Kiev să fie sub nivelul care putea fi atins dacă ezitările și dezbaterile redundante din Occident nu ar fi existat.
Războiul, în general, nu iartă deciziile neinspirate și nici ezitările, iar în război timpul curge cu totul altfel decât pe timp de pace. Din acest punct de vedere, războiul ruso-ucrainean reprezintă doar o altă ilustrare fără echivoc a acestor adevăruri banale, știute de când e lumea și pământul sau cel puțin de când triburile, națiunile, orașele-stat, regatele, imperiile, alianțele și țările se bat între ele.
În cazul conflictului ruso-ucrainean, teama Occidentului de a onora îndestulător și la momentul oportun solicitările Kievului au avut, constant, același nucleu argumentativ: pericolul escaladării de către Rusia, ca răspuns.
S-a adeverit de fiecare dată, în cazul fiecăruia dintre cele patru puncte înșirate mai sus, că tema și teama escaladării fuseseră false. Nu pentru că Rusia nu e dornică de escaladare, ci întrucât Rusia nu are nevoie de motive suplimentare pentru așa ceva. În plus, uneori, chiar dacă vrea, Rusia nu poate sau nu știe cum.
Din acest punct de vedere, spectaculoasa operațiune ucraineană începută la 6 august în regiunea Kursk (încă în plină desfășurare) are darul de a regla definitiv poate cele mai sensibile conturi ale Ucrainei cu Occidentul: satisfacerea spre deplin și în imediat a celor mai îndrăznețe solicitări formulate de Kiev (de la ceea ce tine de livrări de armamente, la ceea ce ține de avizarea de tactici, planificare și suport aferent pentru operațiunile speciale și ieșite din comun propriu-zise).
Pe termen scurt, dictatorul Putin are toate motivele să fie verde la față când vede ce a început în regiunea Kursk, dar are încă și mai multe motive de îngrijorare pentru ceea ce ar putea urma pe termen mediu și lung după operațiunea Kursk.
Căci, îndrăznind să invadeze o bucată de teritoriu rus și totodată să preia sub relativ control, pentru relativ timp, sute de kilometri pătrați, Ucraina a ridicat extrem de sus ștacheta în relația sa nu doar cu Rusia, ci cu Occidentul însuși. Iar această ultimă parte este și cea mai importantă.
În mod normal, după această deja mare reușită a Ucrainei pe teritoriul Rusiei, Occidentul nu va mai avea argumente și nici chiar legitimitate să respingă sau să amâne aberant de mult solicitările aparent “neconvenționale” formulate de Kiev.
Pentru Putin, pericolul nu este doar acela că episodul Kursk se poate umfla mai mult decât s-a umflat deja, ci că pot urma și alte episoade de calibrul Kursk sau unele chiar mai înspăimântătoare.
Iar ele devin o potențialitate de luat în seamă la Kremlin tocmai pentru că, după Kursk, Ucraina a căpătat un ascendent uriaș în relația sa cu Occidentul. Sprijinul (poate chiar apetitul) occidental pentru manevre ucrainene până acum considerate periculoase ori excentrice ar trebui să crească, după august 2024.
E greu de crezut că nu aceasta va fi tendința. E greu de crezut că Ucraina nu are în vedere pașii doi și trei, pornind de la reușita Kursk. E greu de crezut și că în zonele rarefiate de decizie ale aliaților nu s-a înțeles deja schimbarea de paradigmă (militară, de perspectivă, de mentalitate) pe care a operat-o incursiunea ucraineană pe teritoriul Rusiei.
Prezentul este, după cum se poate deja observa, neașteptat de dur pentru Putin. Viitorul apropiat se profilează, după cum se poate anticipa deja, ca neasemuit de neînduplecat cu el.
Momentul Belgorod, de la final de 2023 și început de 2024, a fost unul extrem de complicat pentru Kremlin, dar pentru dictatorul rus autentica nenorocire, vedem zilele astea, a constat în faptul că Belgorod fusese în realitate un precursor ceva mult mai ambițios, pentru Kursk.
Momentul Kursk, de acum, este unul extrem de delicat pentru Kremlin, dar nenorocirea care se cristalizează, pentru Kremlin, rezidă în faptul că, la rându-i, Kursk are serioase șanse de a fi nu numai un succesor de mare calibru, ci el însuși un precursor de talie chiar mai mare.
Pentru ce anume? Cu siguranță, vom afla mai devreme decât ne așteptam.
