Partidul care reprezintă interesele a circa 1,2 milioane de maghiari din România a pornit după revoluție ca un partid european, cu politicieni pro-europeni care sprijineau democrația și consolidau traseul și valorile pro-europene în România. Prin anii 90, UDMR-ul era considerată o grupare reformistă, chiar un motor pentru progres în acea perioada tulbure. Firește, această idee era promovată de UDMR, de mass-media, dar și de celelate partide din România. Era o situație win-win pentru toată lumea. Nimeni nu se gândea sau nu îndrăznea să îi se împotrivească.

Ideea neverbalizată era: “dacă avem maghiari în guvern, noi vom arată lumii că suntem toleranți.” Nici politicienii UDMR-ului nu au fost criticați sau investigați pentru presupuse fapte de corupție precum colegii lor români. S-au bucurat de avantajul că fac parte dintr-o minoritate şi ca atare merită un tratament special, chiar preferenţial.

UDMR-ul este un partid care reprezintă interesele unui grup etnic, dar care nu a contribuit cât ar fi trebuit la reformele din România. Partidul a sprijinit toate coalițiile guvernamentale și a rămas o monedă de schimb în politică românească. A stat ani și ani la putere, bucurându-se de toate avantajele.

Politicienii maghiari erau “ajutați” de Corneliu Vadim Tudor care a tunat şi a fulgerat împotriva lor. Se putea deduce: dacă CVT e contra lor, înseamnă că riscă să fie prigoniţi. Toate partidele politice au fost complice la această situație.

Partidele fondate pe criteriile etnice sunt o anomalie în Europa, aproape un anacronism.  În timpul comunismului, guvernele au dat reprezentanţilor minorităţilor drepturi şi locuri în adminstraţia centrală şi locală, să nu zică nimeni că minorităţile erau asuprite şi să nu existe nemulţumiri printre minorităţi.

Vedeți cazurile lui Richard Winter, politician român, minoritar sas, care a fost ministru și prim-secretarul județului Sibiu, sau Ludovik Fazekas care a fost deputat în Marea Adunare Națională timp de 32 de ani. Din această filozofie s-au născut partidele „etnice” în România şi Bulgaria. În momentul de față, sunt 17 locuri pentru minorități etnice din România, o cifră generoasă. 

În alte țări europene, precum în Franța, Germania, Suedia, Olanda, politiceni care aparțin unei minorităţi etnice devin membrii partidelor care împărtăşesc convingerile lor politice. Excepții sunt Bulgaria, unde Mişcarea pentru Drepturi şi Libertate (un partid turc) are 36 de locuri în Parlament, şi în Finlanda, unde Partidul Poporului Suedez al Finlandei are 10 locuri în Parlament. Minoritatea sârbă are trei locuri în Parlamentul Croației.

Minoritățile etnice reprezintă cam 10 la sută din populația României. Maghiarii sunt (oficial) cel mai mare grup, urmat de rromi și nemți. Normal că e bine pentru minorități să știe limba lor maternă, însă dacă vorbim de egalitate de șanse, este important ca fiecare copil să aibă ocazia să-și dezvolte aptitudini în țara și în societătatea unde trăiește, nu doar în locuri izolate unde trăiesc minoritățile.

Eu am fost încântată de vizitele mele în Harghita, Mureș și Covasna, zone superbe, cu o altă limbă, o altă cultură, o altă bucătărie, unde am avut ocazia să vorbesc cu multă lume. De departe, persoanele cele mai fericite și adaptate societății de azi erau cele care vorbeau ambele limbi și puteau să interacționeze cu toți cetățenii țării.

România are o lege care permite folosirea limbii materne în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparțînând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoștiință și în limba maternă a cetățenilor aparțînând minorității respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, și în limba maternă. Maghiarii cer  statului român autonomie teritorială, locală şi culturală. Sincer, nu cred că cererea autonomiei teritoriale e realistă sau constituțională. Autonomie culturală sună destul de imprecis și deloc european.

Cu toate acestea.  unii maghiari consideră că nu au suficiente privilegii și drepturi.  În afară granițelor, situația e văzută altfel. În timpul loviturilor aeriene din 1999 împotriva Serbiei, fostul președinte american Bill Clinton a evidențiat România ca “un stat care a construit o democrație și respectă drepturile minorității etnice”

Liderul USR-ului Dan Barna a declarat zile trecute că România ar trebui să depășească acest „clivaj etnic” în care fiecare votează cu etnia lui și că, într-o Românie civilizată, modernă și educată, chestiunea etnică nu ar mai trebui să fie de actualitate, provocând un răspuns dur din partea UDMR-ului.

Un atac și mai dur a fost cel al președintelui UMDR, Kelemen Hunor, în urmă cu trei zile, împotriva președintelui României, Klaus Iohannis. Hunor a declarat că Iohannis ”este primul preşedinte care în mandatul de cinci ani, pe 15 martie, care pentru maghiarii din Ardeal e la fel de important ca pentru orice maghiar din orice colţ al lumii, nu a trimis niciun mesaj pentru maghiari. Iliescu, în al doilea mandat deja a făcut un efort, Băsescu a făcut acest lucru indiferent dacă a fost sincer sau nu, oamenii l-a crezut, deci în ambele mandate, Constantinescu evident a făcut acest lucru, dar Iohannis nu a făcut acest lucru.”

România e stat membru al Uniunii Europenede 12 ani, a atins o maturitate politică suficientă ca să înceapă să se gândească altfel. Îmi aduc aminte de o conversație cu un politician din UDMR care era jumătate român,  jumătate maghiar. El a spus că peste 30 de ani, va fi firesc pentru toți politicieni din Ardeal să-și aleagă un partid pe criterii politice nu pe cele etnice. Uite că am ajuns în acest moment! Iar subiectul abia se deschide.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here