În cazul războiului ruso-ucrainean, lucrurile stau după cum urmează:
- Rușii au părut victorioși în primele zile ale invaziei. În sprijinul acestei percepții, au jucat disproporția evidentă dintre cele două armate, mitul atotputerniciei armatei ruse, incapacitatea coroborată cu lipsa de voință a marilor cancelarii europene de a-și imagina o înfrângere în teren a Moscovei, dar și istoricul dezastruos al prestației militare ucrainene din 2014 (anul care de fapt marchează zorii actualei invazii la care asistăm). Totuși, după 21 de luni, armata rusă a fost macerată cum nimeni nu fusese în stare să conceapă, iar hoardele de militari și mercenari putiniști au fost împinse suficient de departe de Kiev, de centrul și de coastele Ucrainei pentru a nu mai constitui un pericol iminent pe aceste direcții.
Ucrainenii au părut în avans înfrânți, din motivele deja enumerate mai sus, dar ulterior, în cea mai mare parte a timpului scurs în această invazie, au dat o pronunțată senzație a cochetării dacă nu cu victoria propriu-zisă, atunci măcar cu posibilitatea ei. Iar în contextul conflictului ruso-ucrainean, însăși posibilitatea unei victorii a Kievului ar trebui tratată ca un pas decisiv spre actualizarea victoriei.
Și totuși, la 21 de luni după declanșarea invaziei ruse, încă există tentația, printre unii analiști și observatori din Occident, de a nu-și adapta raționamentul la evoluțiile văzute în practică. Iată că nu doar exaltarea, ci și conformismul poate fi dușmanul realismului!
Acestea fiind spuse, rămâne de notat faptul că unul dintre aspectele frustrante ale acestui conflict rezidă în aceea că mai există voci care manifestă un indigest exces de indulgență față de eșecurile rușilor pe frontul din Ucraina, pe de o parte, și un indigest deficit de apreciere față de reușitele obținute de ucraineni în același teatru de operațiuni.
Iar din această diferență de tratament derivă, așa cum era de așteptat, o înțepătoare notă de pesimism și defetism cu privire la natura și longevitatea oportune a sprijinului militar acordat Ucrainei.
Nu trebuie să fii geniu în arta militară pentru a-ți imagina ce ar fi însemnat ca armata ucraineană să fi primit armamentul greu și variat în ritmul și în cantitățile solicitate de Kiev (așadar și fix la momentul considerat oportun), mai ales pe parcursul lui 2022. Este evident acum că morișica ezitărilor, pe fondul unei gândiri captive prejudecăților, au prelungit un război care ar fi putut fi mai scurt. Dar tocmai faptul că Ucraina a ținut Rusia într-un asemenea șah, deși a dispus de resurse limitate raportat la nevoi, e de natură să delegitimeze toate vocile occidentale care cer azi o mai redusă concentrare pe sprijinul militar și o redefinire a abordării cu accent pe dimensiunea preponderent politică, de pildă în direcția unui containment la adresa Rusiei. Desigur că va fi nevoie (și) de containment, dar nicidecum de unul decuplat de eforturi oricât de mari, în timp real, de a distruge forța militară a Moscovei.
Cine se rezumă la o paralelă golită de nuanțe cu politica occidentală de containment față de URSS, de după Al Doilea Război Mondial, greșește destul de serios.
În primul rând pentru că nu poți trasa o echivalență între momente. America și Europa post-1945 veneau după două războaie mondiale concentrate în trei decenii. Nu mai este cazul azi.
În al doilea rând, forța economică a Europei de Vest era la acea vreme net inferioară celei de azi, iar America de atunci trebuia să facă eforturi de susținere pe care nu mai este constrânsă a le depune în prezent.
În al treilea rând, URSS-ul lui Stalin de atunci era un colos infinit mai solid decât poate visa să fie Rusia lui Putin de azi. Cuprindea nu doar structura intrinsecă, ci și pe cea extrinsecă, anume statele-satelit, deci o bună bucată din continent. Din fericire, nu mai este cazul azi.
În fine, să nu uităm că după Al Doilea Război Mondial lumea nu a întrat în râvnita lună de miere, ci a plonjat în Războiul Rece. Iar Războiul Rece a avut diverse subdiviziuni de războaie calde, cel mai celebru fiind cel din Coreea, izbucnit la scurtă vreme, iar o fază periculoasă, dincolo de orice înțelegere, s-a manifestat sub forma nuclearei crize a rachetelor – și asta destul de apropiată temporal.
În orice caz, să nu uităm ceea ce a derivat din Primul Război Mondial, al cărui deznodământ tocmai pentru că fusese incomplet, l-a generat pe Al Doilea.
Ne aflăm azi și în logica acelui timp. Cine gândește și imaginează încheierea războiului ruso-ucrainean în termeni altfel de exhaustivi nu face decât să rostogolească povara altui război în anii care vin.
Istoria nu se repetă mereu, e drept, dar atunci când totuși o face, parcă îți vine să-ți pui ștreangul la gât!
Oricât de dureros, de costisitor și de inconfortabil, azi, războiul ruso-ucrainean încheiat neterminat poate deveni un iad incomparabil, mâine. Are și ingredientele, există și ascendentul. Ar fi de dorit să pricepem acest lucru cât încă mai avem timp.
