Șahul ucigător al extinderii NATO prin aderarea Finlandei

Left to right: Pekka Haavisto (Minister of Foreign Affairs, Finland) with NATO Secretary General Jens Stoltenberg and Antony J. Blinken (US Secretary of State)

Noua extindere a NATO, deja cu un prim pas făcut prin aderarea Finlandei, cu unul în așteptare pe termen scurt – Suedia – și cu Ucraina intrată deja de facto, este probabil cea mai umilitoare ilustrare a înfrângerii strategice pe care Putin i-a trântit-o Rusiei, prin atacarea țării vecine și pașnice.

Desigur, la nivel de populație rusă și unele pliuri ale regimului, impactul psihologic al acestei extinderi nu se ridică încă la nivelul celui pe care l-ar avea pierderea Crimeei și recuperarea de către Kiev a teritoriilor din est și sud pierdute în ultimii nouă ani. Însă pe culoarele de nivel zero ale puterii de la Moscova i-a fost prea bine înțeles tâlcul și relevanța politico-militară.

Anul trecut, doar pentru niște cai verzi pe pereți (inexistenta amenințare a NATO la adresa Rusiei și fictiva pregătire de către Kiev a unei invazii în Donbasul ocupat), dictatorul și-a aruncat țara în război. Ca atare, logica nepervertită ar fi sugerat că în secunda doi de după oficializarea aderării Finlandei, Putin trebuia să ordone un atac încă și mai violent și de o incomparabil mai mare anvergură.

Nu s-a întâmplat asta, iar lătratul câtorva căței de la Moscova nu poate compensa absența adevăratei decizii care s-ar fi impus, în siajul abordării putiniste care stătuse la temelia atacării Ucrainei.

Desigur, se naște imediat dubla întrebare: pe cine și cu ce?

Pe cine ar fi trebuit să atace armatele Rusiei, în noua conjunctură? Și, chiar mai dureros: cu ce armate ar fi putut să atace Rusia?

La prima întrebare, se pot imagina răspunsuri strict în registrul teoriei – Finlanda și, evident, întregul spectru de membri NATO.

La a doua, tot teoria rămâne regină,  practica fiind îngropată până la gât în pământ reavăn.

Peste cea mai mare parte a trupelor ruse cât de cât capabile s-a așternut între timp doliul, spectrul protezării membrelor amputate sau cămașa de forță, aceasta din urmă îmbrăcându-i pe destui supraviețuitori aduși în pragul nebuniei de participarea la operațiuni. Iar pentru cea mai mare parte a echipamentelor militare cât de cât performante nu a rămas decât varianta topirii și transformării lor în tehnică nouă de luptă, dar de data asta pentru dotarea armatei ucrainene.

De altfel, pemtru Rusia, situația creată prin aderarea Finlandei la NATO e una de șah strategic și propagandistic.

Strategic, pentru că alianța nord-atlantică și-a mărit uluitor raza potențială de acțiune în proximitatea Rusiei. Iar răspunsul Moscovei – paralizia de căprioară orbită de faruri – este el însuși un detaliu prețios aterizat pe masa planificatorilor militari și liderilor politici din cadrul NATO. A te lămuri pe deplin cum poate reacționa Rusia în scenariul unei extinderi atât de sensibile a alianței, iar asta în condiții reale nu simulate, fusese, în vremea Razboiului Rece, un vis frumos ce apărea numai în somnul autorilor de literatură SF.

Propagandistic, șahul e aproape de mat. Putin nu își poate permite să pună reflectoarele nici prea intens și nici prea mult timp asupra episodului. Altfel, există riscul ca din spațiul public și al șoimilor care vor „și mai multă invazie” să se mitralieze spre ferestrele de la Kremlin cu întrebarea esențială, formulată la începutul textului: de ce nu mai începem un război, unul chiar mai mare?

Dintre zidurile Kremlinului, genialul strateg în pempărși știe prea bine că nu le-ar putea răspunde altfel decât întrebându-i, la rândul său, ceea ce și noi ne întrebam ceva mai sus: Război cu cine? Razboi cu ce?

Însă în clipa în care ar deschide gura pentru a le răspunde astfel, Putin ar apropia periculos de mult impactul psihologic al aderării Finlandei la NATO de cel al recuperării de către Ucraina a Crimeei și a celorlalte teritorii ocupate.

Fenomenul mercenarilor. Putin dă timpul cu 1.000 de ani înapoi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here