Schimbul de replici de la începutul anilor 2000 care anunța „Noua Rusie”. Cine sunt „martorii lui Putin”

Vitali Manski, unul dintre cei mai apreciați regizori de documentare din Rusia, deține câteva filmări prețioase ca aurul. În 2000, regizorul a fost angajat pentru a realiza o serie de materiale cu Vladimir Putin în primul său an de mandat, centrate pe imaginea de șef de stat vizionar și apologet al interesului național. Optsprezece ani mai târziu, materialul adunat atunci, conținând fragmente în premieră, a fost montat într-un documentar excepțional, „Martorii lui Putin” (2018, coproducție Letonia-Elveția), și aduce câteva tușe esențiale în portretul autocratului care a transformat societatea rusă într-un experiment neosovietic.

Documentarul debutează cu șocul pe care îl produce Boris Elțîn în noaptea de Anul Nou. Pe 31 decembrie 1999, în tradiționalul discurs al președintelui, Elțîn lasă o întreagă țară cu gura căscată, anunțându-și demisia și cedarea puterii către fostul ofițer KGB din Dresda, Vladimir Vladimirovici Putin.

Privirea lui Elțîn

Casetele lui Manski redau, din epicentrul campaniei electorale, debutul putinismului, trambulina care avea să îl propulseze pe Putin, cu o victorie covârșitoare, în fruntea Rusiei. Totodată, se distinge și un plan separat: decăderea lui Boris Elțîn. Cândva speranță reformatoare a țării, sfârșitul său politic purta acum pecetea capitalismului sălbatic, pe care nu reușise să-l înfrâneze, lăsând Rusia pradă oligarhilor.

Fostul lider renunțase la putere tras la fund de un scandal de corupție care îi viza întreaga familie – afacerea Mobitex. În schimbul pavării drumului spre președinția Rusiei, autorizând operațiunile din Al Doilea Război Cecen, stratagema de care avea nevoie viitorul șef de stat, Putin a semnat în prima zi după preluarea mandatului o grațiere prezidențială pentru orice posibile fapte de corupție, conferindu-i lui Elțîn imunitate totală în fața urmăririi penale. Darul a mai venit la pachet și cu o indemnizație specială pe viață, precum și cu o dacea luxoasă aflată în proprietatea statului.

Cu o inimă tot mai șubredă, Elțîn, odată cu ieșirea din scenă, răsuflă ușurat, însă în același timp pare învăluit într-un aer de singurătate profundă. Întreaga sa expresie facială, așa cum apare ea filmată de Vitali Manski, lasă să se întrevadă un singur gând, în timp ce urmărește la televizor începutul erei Putin: faptul că va fi trădat de fostul său protejat, momentul „și tu, Brutus?”.

„Este victoria mea”, spune Elțîn, sorbind dintr-un pahar de șampanie, înconjurat de familie, după publicarea exit-poll-urilor, privind aproape în gol în încercarea sa de-a părea bucuros de rezultat. Putin câștigase cursa prezidențială cu 53%, învingându-l pe fostul contracandidat al lui Boris Elțîn, Ghenadie Ziuganov, liderul Partidului Comunist, care obținuse doar 29,5% din voturi.

Certitudinea că Vladimir Putin l-a trimis la coșul de gunoi al istoriei va veni câteva ore mai târziu în noaptea alegerilor. Stând în sufragerie pe un fotoliu de epocă, ca un împărat trimis în temniță, Boris Elțîn va aștepta în van telefonul de mulțumire al noului președinte al Rusiei.

Iar momentul în care Elțîn pricepe ce fel de Rusie vrea să construiască Vladimir Putin survine atunci când proaspătul lider de la Kremlin hotărăște să revină la imnul național sovietic, însă cerând să i se aducă anumite modificări. „Este roșiatic”, reacționează ironic și amar Boris Elțîn la auzul imnului URSS, iritat de faptul că nu fusese consultat în luarea unei asemenea decizii.

Elțîn a murit în al șaptelea an al președinției lui Vladimir Putin.

Ochii lui Putin

Cum arată în documentar „primul” Putin? Dincolo de stângăciile de început și anumite sincope retorice, dincolo de deficitul de carismă și ceea ce pare a fi o urmă de timiditate, un detaliu frapează: îndârjirea milimetrică cu care Putin vrea să repare ceea ce el consideră a fi cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX, prăbușirea URSS. Camera se concentrează constant pe ochii președintelui rus – în spatele cărora nu se citește nimic, absolut nimic, un gol drapat într-un facies uman. Ai senzația că lumea sa interioară este compus doar din tactici KGB de simulare a emoțiilor. Iar singurele clipe când această mască mortuară se însuflețește, se înseninează brusc sunt cele în care vorbește despre Națiune și Putere.

La un moment dat, intrigat de abilitatea lui Manski în a-l descoase pe ici, pe colo, Vladimir Putin îl cheamă pe regizor la o întâlnire între patru ochi, timp în care camera este pornită. Părând că vrea să-l facă părtaș la o destăinuire, președinele rus încearcă să-l „seducă” ideologic pe versatul regizor.

Putin: Văd că ți-ai pornit camera…

Manski: Normal…

Putin: Așadar, ce vreau să spun e că… legat de felul în care oamenii trăiesc… Recent, am fost în Lensk… și o femeie, nu încă bătrână, dar nici tânără, mi-a zis: „Dă-ne înapoi vechea noastră viață, așa cum era ea acum douăzeci de ani”. Tu ce i-ai spune? Este imposibil să returnezi așa ceva. Nu poți să aduci tinerețea înapoi, trecutul apus. Mai mult, dacă vom încerca să revenim la trecut, în mod sigur vom distruge totul.

Manski: Este o discuție atât de candidă, încât nu mă pot abține să întreb: De ce ați reabilitat imnul sovietic?

Putin: Asta are legătură cu ce ți-am povestit adineauri. Este necesar să reabilităm încrederea cetățenilor în Conducere. Acea femeie din Lensk care a zis că-și vrea înapoi fosta viață… Oamenii nu ar trebui să simtă că au fost privați de ceva. Și dacă…

Manski: Ea trebuie să îmbătrânească, dar noi trebuie să trăim.

Putin (puțin încurcat, râde forțat): Trebuie să trăim, ai dreptate. Dar de ce crezi că ar trebui să trăim cu acea muzică (imnul postsovietic – n.r.) în locul acesteia? De ce să nu ascultăm imnul compus de Alexandrov (Ansamblul Alexandrov, cunoscut drept Corul Armatei Roșii – n.r.) și să ne gândim la al Doilea Război Mondial și nu la Gulag? De ce trebuie neapărat să asociem această piesă cu cele mai rele aspecte din perioada sovietică?

Aceste ultime două întrebări anunțau amplul mecanism de propagandă din prezent al Kremlinului, un mecanism axat riguros și agresiv în politica externă pe rescrierea istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, în special a consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov. În acest plan, ambasada Rusiei de la București, condusă de Valeri Kuzmin, deține un rol-cheie, despre care Universul.net a scris în nenumărate rânduri.

Martorii

Mergând înapoi pe firul istoriei, Manski îi prezintă spre finalul documentarului pe martorii (și complicii) genezei putinismului, adunați în noaptea fatidică a alegerilor din 2000 în sediul de campanie.

• Mihail Lesin, poreclit „Buldozerul”, ministrul pentru Presă, proprietarul celei mai mari agenții de advertising, boss-ul care supraveghea întregul pesiaj media din Rusia – mort în circumstanțe misterioase, în 2015, într-o cameră de hotel din Washington; un raport FBI a concluzionat că a fost bătut până la moarte la ordinul unui oligarh din cercul lui Vladimir Putin;
• Gleb Pavlovsky, fost disident sovietic, consulantul politic principal al Kremlinului la începutul anilor 2000 – în al doisprezecilea an de domnie a lui Putin a hotărât să treacă în opoziție;
• Xenia Ponomariova, fosta directoare a Pervîi Kanal – la scurt timp după victoria lui Putin,  a trecut în opoziție;
• Mihail Kasianov, premier în primul mandat al lui Putin – mai târziu a trecut în opoziție; a fost umilit public după ce o televiziune a difuzat imagini compromițătoare de natură sexuală cu acesta;
• Vladislav Surkov, considerat teoreticianul putinismului – timp de treisprezece ani a fost unul dintre consilierii cei mai intimi ai lui Putin, alunecând apoi într-un con de umbră;
• Valentin Iumașev, fostul șef de cabinet al Administrației Elțîn – în 2002, Iumașev s-a căsătorit cu fiica lui Boris Elțîn, Tatiana;
• Anatoli Chubais, unul dintre arhitecții reformelor economice postsovietice, unul dintre asociații lui Boris Nemțov – la sfârșitul primului mandat al lui Putin, a trecut în opoziție;
• Liudmila Putina, soția de atunci a lui Putin – acum fosta Liudmila Putina.
• Singurul personaj din acea noapte care a rămas lângă Vladimir Putin până azi este Dmitri Medvedev, actualul premier al Rusiei.  

Întrebat într-un interviu ce observații speciale are de făcut pe seama lui Putin și Elțîn după ce i-a studiat prin lentila camerei, Vitali Manski a răspuns: „Poate că nimic nu m-a impresionat. Dimpotrivă, am fost surprins că păreau bărbați obișnuiți, cu slăbiciunile lor. Am fost mai degrabă uimit de reacția oamenilor care îi înconjurau… Am fost uimit de oamenii pe care îi văzusem la televizor, care apăreau pe ecran atât de impunători și importanți și cum s-au transformat în oameni mici lângă Putin și Elțîn (…) De exemplu, am fost suprins de o întâlnire cu un guvernator, care venise să-l întâlnească pe Putin. Bărbatul era responsabil de o regiune gigantică, avea gărzi de corp, limuzine și era ca un fel de țar, un țar regional. Dar este introdus într-o cameră, telefonul mobil îi este confiscat și este ținut acolo cinci, șase, șapte ore. Și stă acolo, vegetează, până când i se permite să intre la președinte 15 minute”.

Vitali Manski trăiește în prezent în Letonia într-un exil autoimpus.