În iulie, au fost lansate pe Marte trei navete spațiale, fără conducere umană: din China (Tianwen), din SUA (Perseverance Rover, NASA 2020 Marte) și din Emiratele Arabe Unite (Hope). China și SUA posedă aparate de zbor care urmăresc să găsească, pe Marte, semne de viață prezentă sau trecută. NASA plănuiește, de asemenea, să lanseze naveta spațială Europa Clipper pentru a survola luna lui Jupiter, Europa, și lander-ul robotic Dragonfly pe luna lui Saturn, Titan. Ambele luni sunt considerate a fi zone ale sistemului nostru solar în care se află viață – după cum sunt și oceanele subterane ale lunii de gheață a lui Saturn, Encelandus, scrie The Guardian.
Între timp, ne putem forma o imagine a componenței chimice a atmosferei planetelor care orbitează alte stele (exoplanete), dintre care mai mult de 4.000 nu sunt încă cunoscute. Sunt păreri conform cărora aceste studii pot dovedi existența unor urme de viață.
Se pune întrebare dacă este, oare, posibil, ca aceste căutări/cercetări să își atingă scopul în condițiile în care nu avem o idee clară de ceea ce înseamnă viață. Definiția neoficială a NASA este că viața este “un sistem chimic auto-susținut, capabil de evoluție darwinistă”. „NASA are nevoie de o definiție a vieții ca să știe cum să construiască dispozitive detectoare de viață și ce fel de instrumente să folosească în misiunile sale”, spune zoologul Arik Kershenbaum de la Universitatea din Cambridge.
Astrobiologul Lynn Rothschild de la Centrul de cercetare NASA, Ames, din California, amintește, ca o parabolă, povestea Winnie-the- Pooh, în care Pooh și Piglet (Purcelușul) urmăresc un Woozle, fără să știe, însă, cum arată acesta din urmă și confruntă propriile lor amprente cu urmele lui Woozle. „Nu poți urmări ceva fără să ai idee ce este acel ceva”, spune L. Rothschild
Problema definiției vieții a frământat mințile oamenilor de știință de pe planetă încă din momentul în care cele două navete spațiale ale NASA au aterizat pe Marte, în 1976. De atunci, suprafața planetei Marte a fost străbătută în lung și în lat dar nu s-a găsit nici o urmă de viață. Oare am știi dacă am găsi așa ceva?
Unii astrobiologi – oameni de știință care studiază posibilitatea existenței vieții pe alte planete – consideră punctul nostru de vedere ca fiind limitat. Noi nu cunoaștem decât un tip de viață: viața terestră. Toate viețuitoarele de pe Tera sunt formate din celule adaptate mediului acvatic și bazate pe mașinării moleculare formate din proteine și codate ca materie genetică în ADN. Unii oameni de știință consideră că viața extraterestră – dacă ea există- se bazează pe anumite produse chimice. “Ar fi greșit să presupunem că ceea ce vom găsi pe alte planete nu este altceva decât propriul nostru tipar biochimic”, spune Kershenbaum. Suprafața lui Titan, de exemplu, este prea rece (minus 179 C) pentru apă, în formă lichidă, dar misiunea Huygens din 2005 a dovedit existența unor lacuri speciale, formate din hidrocarburi, în special metan și etan.
Rothschild consideră că regulile chimice universale reduc sfera anumitor opțiuni. „Îmi este foarte greu să-mi imaginez o altă formă de viață care nu se bazează pe carbon“- spune ea . Astfel că este de-a dreptul rezonabil să concepi misiuni planetare pentru descoperirea semnelor de viață, având in minte acest lucru. Apa, de asemenea, prezintă o multitudine de avantaje, pentru scopul propus. Chiar dacă s-au înregistrat reacții chimice interesante în lacurile de metan de pe Titan, acestea ar fi mult încetinite din cauza temperaturilor foarte scăzute. Poate, oare, viața, să se desfășoare într-un ritm atât de glacial?Omul de știință, Stuart Bartlett, de la Institutul de Tehnologie din California, Pasadena, își exprimă optimismul, în acest sens. Acesta spune că „în atmosfera de pe Titan pot exista organisme plutitoare care beau petrol pentru a se menține în viață.”
S-a crezut multă vreme că orice entitate vie are calități care nu depind, strict, de compoziția lor chimică. Este, totuși, extrem de dificil de spus exact care sunt acele calități generale. Sistemele vii – chiar și bacteriile- sunt extrem de complexe, susținute de informații care se transmit (în cazul nostru, prin gene) între generații și creează anumite organizații. Dar nu este vorba, aici, de ordinea austeră a cristalelor, caz în care atomii sunt dispuși în tipare regulate. Este vorba mai mult despre ordinea dinamică a unei cetăți sau a unei formațiuni noroase, despre care oamenii de știință spun că nu respectă întocmai regulile echilibrului. Această ordine este, în mod constant, alimentată cu energie care nu se stabilizează într-o postură statică.
Atunci când James Lovelock, cunoscut acum pentru ipoteza Gaia care presupune că întreaga noastră planetă se aseamănă unei entități vii, a fost implicat în conceperea design-ului navetelor spațiale Viking, în anii 1970, acesta a sugerat căutarea unui astfel de dezechilibru chimic în mediul înconjurător – pe care poate doar viața îl poate susține de-a lungul scărilor temporale geologice. Dar stări de „dezechilibru ordonat” se pot găsi și în sistemele lipsite de viață, cum sunt lichidele curgătoare, astfel încât acest criteriu nu vizează doar viața.
Bartlett, în colaborare cu astrobiologul Michael Wong de la Universitatea din Washington, Seattle, susține că ar trebui să scăpăm de mentalitatea restrictivă, telurică, asupra vieții. Acestia propun introducerea unei noțiuni complexe, numită „lyfe” (pronunțat puțin ciudat, „loif ”, în stilul West Country )conform căreia viața, așa cum o cunoaștem noi, este doar o variație. Propunerea lor este aceea de a se îndepărta de potențialele prejudicii datorate faptului că noi suntem parte a unui segment de „lyfe”.
Aceștia sugerează 4 atribute ale conceptului de „lyfe”:
1. se alimentează de la surse de energie din mediul propriu, ceea ce împiedică acest concept să devină uniform și constant;
2. crește exponențial (de exemplu, replicându-se);
3. se poate autoregla pentru a se păstra în siguranță într-un mediu schimbător;
4. înregistrează și memorează informații legate de mediu. Evoluția Darwinistă este un exemplu în acest sens, raportat la o lungă perioadă de timp: genomii păstreasă capacitatera de adaptare rapidă la diverse circumstanțe.
Cei doi cercetători susțin că există și sisteme „sublyfe” (subviață) care nu au decât unele dintre aceste atribute iar altele care au mai multe atribute decât cele menționate: forme de viață cu o capacitate ce o depășește pe a noastră.
„Speranța noastră este că această definiție dă suficient frâu liber imsaginației pentru a nu rata formele de „lyfe (viață)” care se pot afla la vedere”, spune Bartlett. Bartlett și Wong sugerează faptul că unele organisme vii (conform conceptului de „lyfe (viață)” folosesc surse de energie încă neuzitate pe Tera, cum ar fi câmpurile magnetice sau energia cinetică, energia mișcării. Bartlett spune că „nu există formă de viață cunoscută care să metabolizeze direct energia cinetică”.
Aceștia susțin că pot exista și alte căi de stocare a informațiilor, pe lângă lanțurile genetice ca ADN-ul. De exemplu, oamenii de știință au conceput moduri artificiale de stocare și procesare a informațiilor folosind o sferă bi-dimensională de molecule sintetice. Bartlet spune că distincția dintre „lyfe” (viață) și „non-lyfe” (non-viață) poate fi neclară: a fi „alyve (în viață)” poate fi o chestiune ce ține de gradație. De fapt, oamenii de știință au deja dispute aprinse legate de puterea virușilor (deși nici unul nu se îndoiește de acest lucru) de a face ravagii, de a distruge viața (life) înseși.
Bartlett este sceptic în privința noțiunii NASA cum că lyfe/life (viața) nu poate apărea și nu se poate dezvolta decât conform teoriei lui Darwin. Acesta susține că, până și organismele terestre își pot adapta comportamentul în moduri care nu depind de mecanismele Darwiniene, conform cărora mutațiile aleatorii, împreună cu competiția pentru resurse au ca rezultat mutații selective, avantajoase.
„Consider că evoluția Darwinistă trebuie completată astfel încât să ducă la o imagine amplă a unui studiu biologic”, spune Bartlett. Dar în noua sa carte, „Ghidul zoologului către galaxie”, Kershembaum spune că este greu de imaginat orice alt proces care ar duce la producerea unor sisteme chimice complexe, demne de a fi luate în considerare ca fiind vii (“alive/alyve”).
Evoluția prin selecție naturală urmează, după părerea lui Kershembaum, „principii bine definite despre care știm că se aplică nu numai pe Tera, ci în întregul univers.”
Kershembaum este foarte încrezător că aceste principii vor fi vectorii de diversitate a vieții pe planetele necunoscute. În acest caz, susține el, putem face presupuneri rezonabile legate de alte atribute pe care viața le poate avea, de exemplu posibilitatea vieții de a trece printr-un proces ca cel de fotosinteză pentru a folosi, astfel, energia stelei părinte.
Bartlett și Wong se întrebă, de asemenea, dacă entitățile vii (pe sistem lyving) trebuie să fie clar delimitate fizic. De fapt, în timp ce noi ne putem imagina că suntem, pur și simplu, entități clare, independente, de fapt, depindem de organismele din interiorul nostru: de microbiomii bacteriilor din intestinele noastre. Unii folozofi susțin că mintea umană depășeșter granițele creierului și corpului, ajungând, de exemplu la crearea unor dispozitive tehnologice.
Bartlett spune: „susținem că ideea de „lyfe (viață)” este un proces care, probabil, se petrece la scara tuturor planetelor. „Walker este de acord că “singurul hotar natural pentru procesul vieții este cel planetar ”, teorie care amintește de ipoteza lui Lovelock Gaia.
Rothschild susține că, în lipsa unor granițe limitatoare ale ingredientelor moleculare, toate componentele unui sistem viu se diluează în atmosferă, ca picăturile de cerneală în apă. Kershenbaum afirmă că, dacă luăm în calcul evoluția Darwinistă, este nevoie de organisme limitative pentru că numai în acest caz există entitate clară cu care se poate concura.
Walker crede că, de fapt, Bartlett și Wong nu merg suficient de departe în încercarea de a separa de teracentrism ideile legate de viață. Conceptul lor de „lyfe(viață)”, spune Bartlett, „ignoră multe probleme extrem de evidente în definițiile curente ale vieții, venind cu o definiție mai largă, bazată pe cele existente. Problemele esențiale se mențin. Nu avem nevoie de noi definiții ale vieții. Ceea ce ne trebuie sunt noi teorii care să vizeze principiile fondatoare care guvernează aspectul fizic al vieții în univers.”
O altă posibilitate de a ne lărgi orizontul în privința definițiilor vieții este că am ajuns să putem crea, de la zero, în laborator, organisme vii care sunt complet diferite de cele cunoscute. „Suntem mult mai aproape de această realizare decât s-ar putea crede”, spune Rothschild. Într-adevăr, poate chiar s-a întâmplat și nu ne-am dar seama, adaugă Rothschild, în glumă. Dacă nu știm ce căutăm, este posibil ca un anumit cercetător să fi creat deja o formă de viață pe care, însă, s-o fi pierdut-o.
În final, Rothschild spune că poate nu ar trebui să fim prea siguri că noțiunea de viață poate fi cuprinsă într-o definiție naturală . „Cred că ceea ce avem acum sunt definiții non-naturale ale vieții întrucât avem numai un punct de date. Mă întreb dacă viața este doar ceea ce presupune definiția noastră despre ea.”
„Este posibil să descoperim sisteme care sunt atât de ciudate și neașteptate încât nu putem decide dacă sunt vii sau nu”, spune Kershenbaum. „Dar, dacă descoperim ceva interesant și complex care nu se subscrie definiției vieții, aceasta va fi, într-adevăr o realizare extraordinară. Nu avem de gând s-o ignorăm doar pentru că nu se potrivește definiției noastre.”
