The Economist a săpat adânc și a scos la suprafață detalii interesante despre rațiunea, contextul și modul în care a fost concepută incursiunea armată a Ucrainei în regiunea Kursk din Rusia.
Pe scurt: incursiunea s-a născut din disperarea Kievului de a remodela frontul și a obține câștiguri de substanță, sub un stres al focului în creștere și cu resurse umane și materiale în continuare sub necesar; a fost pregătită în condiții de extremă secretomanie; a fost lansată abia după o pedantă atenție la detalii în procesul de planificare.
După cum mai subliniază The Economist, nimic nu trebuia să stea în calea realizării acestei spectaculoase operațiuni: nici elemente din sfera de putere internă, nici factorii de decizie din acele cancelarii străine care joacă un rol critic în sprijinirea Kievului, deja de doi ani și jumătate. Și, după cum mai ilustrează articolul din revista britanică, pe axa Sîrski-Zelenski s-a făcut totul în acest sens.
Totodată, dezvăluirile The Economist reconfirmă faptul că stilul neverosimil de îndrăzneț (dar atât de atent măsurat) și abordarea neconvenționalo-asimetrică a războiului împotriva Rusiei, demonstrate deja înainte de numirea în funcția actuală, rămân pe mai departe trăsăturile-cheie ale comandantului-șef al armatei ucrainene, Oleksandr Sîrski.
În paranteză fie spus, se poate deduce de aici că există suficiente argumente pentru a ne putea aștepta ca aceste trăsături să lase amprente remarcabile asupra evoluțiilor de pe front și în viitorul imediat și mediu.
Revenind, merită subliniat și faptul că succesul de până acum al episodului Kursk are totuși două dimensiuni-cadru.
Pe de o parte, este un succes militar: iată, sunt deja două săptămâni de când trupele Kievului rezistă în operațiuni complexe desfășurate pe teritoriul Rusiei; încă limitează eficient intervenția de contracarare a trupelor ruse; sporesc de la zi la zi “fondul de schimb” cu prizonieri de război din rândul forțelor Moscovei, inclusiv lovind programatic și precis infrastructuri cheie pentru aprovizionare și întăriri; în fine, pentru Moscova începe să se întâmple inevitabilul, respectiv redirecționarea unor trupe de pe vechiul front din Ucraina pe noul front din Rusia (e drept, încă la un nivel insuficient pentru a slăbi decisiv presiunea exercitată în Donețk, dar situația e totuși în dinamică). Iar “nașul” succesului militar este, bineînțeles, gen. Oleksandr Sîrski.
Pe de alta, reprezintă un succes politic autentic, al cărui “naș” este nimeni altul decât președintele Volodimir Zelenski.
Căci lui Zelenski i-a aparținut decizia delicată, din februarie, de a-l înlocui pe Valeri Zalujnîi, comandantul-şef care condusese armata țării în primii doi ani de război și care dobândise o uriașă și binemeritată faimă pe plan intern și internațional. Iar tot Zelenski a fost cel care a mizat, în următoarea etapă a conflictului, pe actualul comandant-șef, Oleksandr Sîrski.
Încercând, la vremea respectivă (8 februarie 2024), să decriptăm cum pleacă Zalujnîi și ce ar urmări Zelenski, punctam în acest spațiu editorial câteva elemente care puteau părea speculative atunci, dar care azi, șase luni mai târziu, se integrează fără rest în realitatea factuală:
- “În cel mai bun scenariu, vom asista la instalarea unui suflu nou în materie de strategie și tactici, la o îndrăzneală mai mare, la un spor de creativitate, la creșterea capacității armatei Ucrainei de a-și asigura un plus de autonomie de acțiune independent de consistența și viteza cu care vine ajutorul internațional. (…)
- Este posibil chiar ca acest scenariu să devină realitate, judecând după câteva criterii furnizate de trecut și prezent. De pildă, dacă vrea să obțină o pace cinstită, Ucraina trebuie să îngenuncheze suficient de mult Rusia.
- Asta înseamnă să o lovească strașnic pe front, dar și acasă. (…)
- Echipa pe care mizează acum Zelenski va avea misiunea de a expanda acest tip de abordare menită să lovească Rusia tot mai aproape de moalele capului. (…)
- Nu este exclus ca Zelenski să apese accelerația, prin demiterea lui Zalujnîi. Și, deci, să schimbe mandatul noului comandant-șef, așteptând de la el să facă nu tot posibilul, ci imposibilul. Iar asta, în ciuda reținerilor unora din jur, din Ucraina și din afara ei”.
În încheiere, o observație în oglindă despre Putin.
Deși pe parcursul acestui război a operat unele epurări la vârful armatei, a procedat la fel pe anumite paliere din servicii, și i-a lichidat pe principalii șefi ai grupării de mercenari Wagner, totuși dictatorul rus nu a îndrăznit să se atingă de omul care i-a înșelat așteptările în cel mai înalt grad: comandantul-șef al armatei, gen. Valeri Gherasimov (de văzut totuși dacă nu o va face măcar după episodul Kursk, având în vedere informațiile, pe surse, privind culpa de a fi ignorarat și posibiltatea teoretică, dar și unele rapoarte recente de intelligence care atenționau asupra unor suspecte mișcări ucrainene de trupe la frontieră).
Zelenski a îndrăznit să înlocuiască un comandant-șef eficient cu unul de la care a cerut și mai multă eficiență.
Putin nu a îndrăznit să mute în mod similar deși în cazul său nu exista nici urmă de dilemă. Spre deosebire de eficientul Zalujnîi, Gherasimov se dovedise a fi un ineficient patentat, mersul războiului depunând mărturie de la sine.
Desigur, situația de la Moscova diferă semnificativ de cea de la Kiev – deopotrivă sub aspect politic și sub aspect militar. Nu este exclus ca o înlocuire a lui Gherasimov să producă în concentricele cercuri ale puterii ruse seisme care în configurația puterii ucrainene nu doar că nu ar fi în teorie posibile, dar nu au fost posibile nici în practică.
Și dacă ofensiva ucraineană pe teritoriul Rusiei se va lărgi?
