Imaginați-vă că oamenilor nu le-ar fi clar că naziștii au invadat Polonia, că există un vaccin pentru poliomielită, că apartheidul a existat în Africa de Sud sau că doi plus doi fac patru. Imaginați-vă că forțe întunecate ar convinge jumătate din populație că faptele sunt „fake news”.
Ce bastioane țin idiocrația la distanță? Este educația? Educația afectează mai ales copiii. Politica? Politica este problema. Cultura? Cultura mângâie sufletul, dar nu este o sursă de fapte. Motoarele de căutare și social media? Algoritmii lor își bat joc de noi. Înțelepciunea mulțimii se transformă în haosul mulțimii.
Protecția noastră împotriva idiocrației este o presă viabilă, independentă și de încredere.
Ultima parte – încrederea – devine din ce în ce mai dificilă. În schimb, Statista a constatat anul trecut că, chiar și în cele mai democratice țări, cei mai mulți oameni nu au încredere în mass-media în cea mai mare parte a timpului. În Statele Unite, proporția respondenților care au declarat că au încredere a fost cea mai mică, de 26%. Franța era la 29%, Marea Britanie la 34%, Canada la 42%, iar Taiwan la 27%. În majoritatea locurilor, situația se înrăutățește.
Deși nu toată lumea este de acord, s-ar putea argumenta că acest lucru se întâmplă în cel mai prost moment posibil. Ura partizană în America este la cote maxime, pe măsură ce principalele partide, altădată diverse, se realiniază pe linii rasiale și culturale extrem de inflamabile. Auto-imolarea de pe Twitter arată încă o dată cât de fragilă și de distrusă este agora globală.
Există o serie de factori care subminează încrederea:
POST-ADEVĂR: Când acceptarea faptelor devine o opinie politică, acest lucru îi plasează pe majoritatea jurnaliștilor de o parte a dezbaterii. Ei nu îi pot „reprezenta” pe cei care cred că încălzirea globală este o farsă sau că „armele nu ucid oameni” (așa cum susține lobby-ul american al armelor).
COMPLEXITATE: Problemele au devenit prea complicate pentru ca majoritatea celor care nu sunt experți să le înțeleagă. De fapt, este destul de clar că naziștii au invadat Polonia. De asemenea, ar trebui să fie clar că Pământul suferă de încălzire antropogenă, dar există prea multă știință pentru a fi parcursă. La fel se întâmplă cu comerțul global, cu asistența medicală și chiar cu războiul din Ucraina.
REAL FAKE NEWS (nu prostiile trumpiene): Tehnologia a redus barierele de intrare astfel încât orice prost cu un topor poate fi editor.
SOCIAL MEDIA: Când rețelele sociale (mai întâi Facebook, pentru conectarea cu prietenii) au devenit pentru prima dată social media (pentru a transmite totul lumii), acestea au suferit de fapt o mutație, devenind un mediu de știri concurent. Iar ca mediu, cu pisici drăguțe și videoclipuri amuzante amestecate, este mai atrăgător pentru mulți decât știrile.
DECLINUL BRAND-ului: Având în vedere că știrile sunt acum consumate mai ales sub formă de fragmente de conținut și orice bibelou strălucitor de două parale poate atrage atenția, oamenii pierd urma sursei și este mult mai puțin clar ce anume merită atenția noastră.
POLARIZARE: Atunci când oamenilor le pasă mai mult să câștige decât să aibă dreptate, faptele au o problemă. În țările-cheie, conduse din nou de Statele Unite, iată în ce situație ne aflăm. În acest mediu nefericit, mass-media poate fi un serviciu public. Acest serviciu își propune să facă următoarele:
- Să acopere lucrurile importante, astfel încât oamenii să nu fie dezorientați;
- Să explice clar, astfel încât aceștia să nu aleagă prost;
- Să descopere adevărul, zădărnicind comploturile malefice;
- Să nu aibă influențe nejustificate și să fie ireproșabile din punct de vedere etic.
Cine va asigura finanțarea pentru această misiune civilizatoare? Dacă vine de la guvern, presa este o marionetă a puterii. Dacă vine de la partidele politice, mass-media servește o agendă. Dacă vine de la alte întreprinderi, mass-media este înrobită de interese comerciale. Dacă vine din partea filantropiei, mass-media pare slabă și dependentă.
Rămâne doar detaliu că mass-media este o afacere în care conținutul este profitabil.
Întrebarea care a rămas în aer: Ce sunt știrile? Scrierea acestor cuvinte este o știre? Este știrea opinia cititorului despre ele? De ce nu? Poate pentru că nu sunt destui oameni interesați. Da: o definiție plauzibilă a știrilor este ceea ce oamenii găsesc interesant (sau, mai puțin caritabil, distractiv). Și dacă prostiile ar fi cel mai interesant și, prin urmare, cel mai profitabil conținut?
O poveste apocrifă ne vorbește despre un corespondent străin care a fost adus înapoi la sediul central pentru că a luat un zbor la clasa business ca să gonească după o anumită știre. „Noi zburăm doar la clasa întâi”, i s-a spus, spre surprinderea sa. „Să nu se mai întâmple din nou”. Acest lucru nu se mai întâmplă astăzi; nimeni nici măcar nu mai glumește pe tema asta.
Anunțurile clasificate au dispărut și doar câteva suflete îndrăznețe se abonează la presa scrisă sau își bat capul cu chioșcurile de ziare. Publicitatea valorează mai puțin pe cititor online decât în presa scrisă, iar majoritatea s-a îndepărtat. Pe măsură ce veniturile au scăzut, redacțiile au fost eviscerate, un remediu previzibil care s-a lăudat cu cele mai meschine viziuni și a dăunat produsului într-un cerc vicios clasic.
Acum, în ultima vreme, cu spatele la zid, editorii se îndreaptă în sfârșit decisiv către paywall-uri. Nu te poți abona la orice, așa că vor apărea alte modele de plată. Unele bloguri încearcă și ele să își determine cititorii să plătească, chiar și puțin.
Majoritatea oamenilor înțeleg că societățile libere și piețele libere au nevoie de informații fiabile. Dar suntem dependenți până acum de faptul că o primim gratuit. Este posibil ca rezistența să nu fie zadarnică; piața are câștig de cauză. Dar vrem cu adevărat să rezistăm?
Dragă cititorule: dacă ai ajuns până aici, probabil că consumi în profunzime un produs de știri pentru care nu plătești așa cum ai plăti pentru un hamburger. Ți se pare normal? Crezi că va supraviețui?
Informația este ca orice altceva în această lume. Nu are voință, are o valoare. Dacă merită să o ai, merită să o cumperi. În caz contrar, mă tem că este vorba de un fel de înșelătorie.
Profeții dezbinării care au susținut că informația vrea să fie liberă au fost, de asemenea, profeți ai destinului. Într-adevăr, primești ceea ce plătești. Există un truc simplu pentru a salva jurnalismul și, odată cu el, civilizația: să nu vrei să fie gratuit.
(O versiune a acestui articol a apărut în MediaIte)
