Sindromul „așteptării vaccinului”. Detaliile importante pe care le omitem

Afișând retorica triumfalistă a cucerii cosmosului din Războiul Rece, Rusia s-a lansat lacomă în cursa vaccinurilor, vrând să ocupe o poziție de dealer inevitabil pe acest segment de hard power. Că vaccinul „Sputnik” pare o parodie din punct de vedere al rigorilor de siguranță, fiind testat doar pe 76 de subiecți (!), fără să treacă prin faza a 3-a a testării, cea pe mii de persoane, asta-i o altă poveste. O poveste irelevantă pentru imperialismul din topor al Kremlinului.

Dar Rusia nu e singura țară care cochetează cu „naționalismul vaccinului”. SUA și Marea Britanie trag deja sfori pentru a obține exclusivitate națională în circuitul vaccinurilor. Și UE (în special Franța, Germania, Italia și Olanda) vine puternic pe turnantă.

La ora actuală, există două negocieri majore în UE pentru achiziționarea vaccinului anti-Covid: cu gigantul farmaceutic britanic AstraZeneca și cu nemții de la CureVac. Dar asta nu împiedică ca fiecare țară membră să poarte discuții separate cu alți producători pentru un acces cât mai rapid la un vaccin. Balta are pește. Dar important este ca peștele să fie și viu.

Sfârșitul lui 2020, începutul lui 2021 – asta este considerată acum a fi data realistă la care, în bătălia celor 150 de producători, vom putea striga „Evrika! Iată vaccinul”. La ora la care scriu, situația arată așa: trei vaccinuri din China, două din America și unul din Regatul Unit sunt recunoscute de OMS ca ajunse în faza finală a testării. Cel al lui Putin este, după cum ziceam, o struțo-cămilă periculoasă, dar care și-a găsit însă cobai în Mexic pentru 2.000 de doze și este posibil să și India să riște la ruleta rusească. De altfel, America Latină, care este acum Babilonul Covid-19, reprezintă terenul de testare a vaccinurilor intrate în faza finală.

Semnalele de alarmă care vin din rândul experților în securitate sanitară vor să înfrâneze două tipuri de manifestări egoiste: 1) cea de călăreț singuratic; 2) cea de cuplu, învârtelile bilaterale.

Seth Berkley, șeful Alianței GAVI, puncta recent: „Nu e o cale de-a optimiza situația dacă toată lumea face înțelegeri bilaterale. Dacă ar fi să vaccinezi toate Statele Unite și toată Uniunea Europeană, de exemplu, cu câte două doze de vaccin, ajungi la 1,7 miliarde de doze. Dacă atâtea sunt disponibile, nu mai rămâne mare lucru și pentru alții.”

De ce este important să rămână „mare lucru și pentru alții” și să nu dicteze strategia „eu primul”? Lăsând deoparte abordarea creștină, să intrăm în bestiarul pragmatismului.

Ca pandemia să fie eradicată, ea trebuie să fie eradicată pretutindeni. Dacă nu, vom avea în continuare restricții de trafic, de teamă că iarăși se va răspândi. Restricții care vor face prăpăd în turism. Și așa mai departe.

Să luăm un exemplu: QS-21 este un extract purificat de plantă care este folosit ca adjuvant în vaccinuri. QS-21 ăsta, unul dintre cei mai întrebuințați adjuvanți din industria vaccinurilor, ne arată de ce nodurile globalizării ne aduc în situația de-a avea continuu nevoie unii de alții, că ne convine sau nu.

Q2-21 este extras din Quilaja Saponaria, arborele de săpun, al cărui habitat natural (și cea mai viabilă metodă de cultivare) se află în Chile, iar suedezii se pricep cel mai bine să-l proceseze. Din Suedia, adjuvantul pleacă apoi spre fabricile de vaccinuri din alte state. Iată-ne, așadar, într-o conjunctură globală de distribuție. Că ne convine sau nu.

Cu alte cuvinte, mai ușor pe scări cu războaiele comerciale, cu regimurile tarifare debile. Măcar în această perioadă. Căci e posibil ca X din țara cutare să fie maestrul sticluțelor de vaccin, iar Y din țara cutare maestrul injecțiilor. Așa că X și Y vor trebui să-și potolească calculele politicianiste și să coopereze.

Ca pandemia să fie eradicată „uniform”, fără reizbucniri, „cocoașe”, valuri ș.a.m.d., mai este important și altceva: dacă X are vaccinul cel mai bun și Y pe cel mai puțin bun, X trebuie să-l ofere pe cel bun și lui Y.

Totuși, care sunt riscurile acestei vaccino-curse cu pedala de accelerație la podea? „Nu ai timpul necesar pentru a studia riguros datele. Este posibil să nu recrutezi subiecții potriviți. Adică persoanele care, de exemplu, au cel mai mare risc de-a contracta o formă severă a bolii”, explică virologul american Angela Rasmussen în podcastul „The Inquiry” al BBC.

Asta afectează detaliul capital: acuratețea. Altfel spus, acolo unde ai nevoie de-o mitralieră, tu folosești un pistol cu apă.

O variantă ideală (deci, discutăm oarecum și-n registrul utopicului, date fiind necunoscutele) ar fi ca jumătate din populația globală să fie vaccinată. Asta ar cotonogi sever coronavirusul. Cum se poate ajunge la o asemenea etapă? Printr-o infrastructură-mamut.

Practic, omenirea este pusă în fața unei situații noi la scara medicinei moderne și, implicit, a industriei farmaceutice. Trebuie să multiplice cât ar clipi numărul fabricilor care pot procesa producția vaccinului. Un heirup de proporții industriale socialiste. Bill Gates deja varsă tone de bani în așa ceva.

Fiecare eroare legată de un vaccin implică o anumită parte tehnologică a producției care dă eroare. Asta înseamnă o sumă de bani investită într-un set de dispozitive care nu va fi amortizată. Dar astea sunt niște riscuri care vin la pachet cu obținerea într-un timp record a unui colac de salvare. Iar vaccinologul Saad Omer, directorul Institutului de Sănătate Globală al Universității Yale, crede ar trebui să ne scuturăm un pic de pesimism, căci, la scara secolelor, ne aflăm în cea mai bună dintre lumile posibile.

„În ultimii zece ani, abilitatea intelectuală de-a produce și dezvolta un vaccin s-a răspândit semnificativ. Dincolo de lumea occidentală, avem producători sustenabili în China și India. Asta ne oferă mai mult spațiu de acțiune în ceea ce privește existența unei resurse umane care poate fi utilizată și adaptată producției la scară largă într-o pandemie”, spune Saad Omer.

Odată produs un vaccin, apare o altă chestiune importantă: stocarea lui în condiții optime. Geografic, vaccinul trebuie să fie cât mai aproape de zona vizată spre vaccinare. Asta atrage o problemă de logistică, mai ales în țările sărace, mai ales în țările sărace care se confruntă cu o rețea proastă de electricitate. Refrigerarea are nevoie de curent electric, iar dacă ai o arie geografică cu pene dese de curent, evident se va alege praful de stocurile tale de vaccinuri.

„Există nuanțe privind temperatura la care trebuie stocate, tipul de spațiu în care să fie ținute, modalitățile de transport. Fiecare produs adaugă câte ceva la dilemele legate de planificarea rețelelor de distribuție”, subliniază Saad Omer.

Rețelele de distribuție existente sunt în general axate pe segmente mici ale populației, cum ar fi copiii. Ei bine, aceste rețele trebuie acum calibrate astfel încât să deservească logistic întreaga populație.

Adăugați aici un alt aspect relativ dificil: vaccinarea în toiul unei pandemii. În sensul că te poți trezi în situația în care pe holurile clinicilor pacienții bolnavi se amestecă la coadă cu cei sănătoși, așteptând să fie vaccinați. Deci, trebuie găsită și în acest caz o soluție logistică, care să evite în primul rând îmbulzeala, o isterie „Black Friday”.

„Vestea bună este că există modalități de-a evita astfel de focare. Se pot organiza locuri cu drive-in, unde să fii vaccinat la volan. Este în discuție implementarea unei asemenea model. Dar trebuie să planificăm acum! Metode există, dar ele trebuie dezvoltate urgent într-o strategie clară”, mai spune Saad Omer.

Vaccinul suprem anti-Covid trebuie să aibă o eficiență de 75%, este opinia specialiștilor. Acesta-i Everestul ce așteaptă să fie cucerit. Numai că până în vârf e posibil să ne taie respirația și să ne arunce în râpe ceea ce s-ar putea numi Sindromul „așteptării vaccinului”.

„Ne injectăm de două ori în braț și problema s-a rezolvat. Este o viziune foarte seducătoare a viitorului, dar nu e una realistă. Așteptarea unui vaccin este periculoasă, deoarece creează impresia că dacă reușim să ne strecurăm prin iarnă, atunci vom scăpa. Asta e o problemă. Asumpția corectă de planificare ar fi aceea că un vaccin eficient, un vaccin care poate schimba datele jocului, nu orice vaccin, este posibil să se afle la mare distanță în timp. Au existat istoric anumite situații în care sindromul «așteptării vaccinului», ca și cum l-am aștepta pe Godot, a mutat accentul priorităților de pe celelalte lucruri de care trebuia să ne îngrijim pentru a controla o boală”, atrage atenția Richard Feachem, expert în epidemiologie și biostatistică din cadrul Grupului de Sănătate Globală al Universității California.

Un exemplu de așteptare epopeică și zadarnică (până la proba contrarie) a unui vaccin este cea legată de HIV. Din anii 1980 încoace, omenirea așteaptă vaccinul anti-HIV. Unde e vaccinul? Nicăieri. Godot se lasă încă și încă și încă și încă și încă așteptat. Timp în care, ani în șir, cercetătorii, hipnotizați de obținerea unui vaccin, au omis revoluționarea tratamentului. Până când, trezindu-se treptat din transă, lumea medicală a început să dezvolte cocktail-uri antivirale care s-au dovedit nu doar eficiente, ci de-a dreptul cruciale în controlarea HIV.

În fine, revenind la cooperare internațională. Vom vedea zorii unei noi ere a cooperării? Cine știe. Clișeul sună apetisant. Dar un lucru e cert: exploatându-ne conexiunile globale, Covid-19 ne-a arătat că există mai multe ordini mondiale, nu doar una.  

Ne-a arătat că mașina globală a mobilității („capitalul este valoare în mișcare”, apud Harvey) nu înseamnă o sarabandă hămesită a consumismului, ci a făcut din turism o specie de ordine mondială. Și nu doar din turism: și sănătatea umană este o ordine mondială de sine stătătoare și atât de diferită de cea geopolitică, încât ai senzația că adevăratele acte de putere globală sunt „deciziile” „guvernelor” microbiologice.