Sindromul China și somnambulismul

Sursa: Xinhua

„Dacă relația chino-americană ar fi o mână de poker, americanii ar recunoaște că li s-a oferit o mână bună și ar evita să cedeze fricii sau credinței în declinul SUA. Dar chiar și o mână bună te poate face să pierzi dacă este jucată prost”, scrie Joseph S. Nye, pentru Project Syndicate.

<< Pe măsură ce administrația președintelui SUA, Joe Biden, își pune în aplicare strategia de competiție de mare putere cu China, analiștii caută metafore istorice pentru a explica rivalitatea în creștere. Dar, în timp ce mulți invocă debutul războiului rece, o metaforă istorică mai îngrijorătoare este începutul primului război mondial. În 1914, toate marile puteri se așteptau la un scurt al treilea război balcanic. În schimb, așa cum a arătat istoricul britanic Christopher Clark, au ajuns somnambuli într-o conflagrație care a durat patru ani, a distrus patru imperii și a ucis milioane de oameni.

La acea vreme, liderii au acordat o atenție insuficientă schimbărilor din ordinea internațională, numită cândva „concertul Europei”. O schimbare importantă a fost forța crescândă a naționalismului. În Europa de Est, pan-slavismul a amenințat atât imperiul otoman, cât și imperiul austro-ungar, care aveau mari populații slave. Autorii germani scriau despre inevitabilitatea luptelor teutonice-slave, iar manualele școlare au aprins pasiunile naționaliste. Naționalismul s-a dovedit a fi o legătură mai puternică decât socialismul pentru clasele muncitoare din Europa și o legătură mai puternică decât capitalismul pentru bancherii europeni.

Mai mult, a existat o creștere automulțumirii cu privire la pace. Marile puteri nu fuseseră implicate într-un război, în Europa, de 40 de ani. Desigur, existaseră crize – în Maroc în 1905-1906, în Bosnia în 1908, în Maroc din nou în 1911 și războaiele din Balcani în 1912-1913 – dar toate fuseseră gestionabile. Cu toate acestea, compromisurile diplomatice care au rezolvat aceste conflicte au generat frustrare și sprijin tot mai mare pentru revizionism. Mulți lideri au ajuns să creadă că un scurt război, decisiv, câștigat de cei puternici, ar fi o schimbare binevenită.

O a treia cauză a pierderii flexibilității în ordinea internațională de la începutul secolului al XX-lea a fost politica germană, ambițioasă, dar vagă și confuză. A fost o stângăcie teribilă în căutarea de către Kaiser Wilhelm II a unei puteri mai mari. Ceva asemănător poate fi văzut cu „Visul Chinei”, al președintelui Xi Jinping, abandonarea abordării răbdătoare a lui Deng Xiaoping și excesele diplomației naționaliste a „luptătorului-lup” din China.

Astăzi, factorii de decizie politică trebuie să fie atenți la creșterea naționalismului în China, precum și a șovinismului populist în Statele Unite. Coroborat cu politica externă agresivă a Chinei, cu o istorie de ciocniri și compromisuri nesatisfăcătoare asupra Taiwanului, există perspectivele unei escaladări involuntare între cele două puteri. După cum spune Clark, odată apărute catastrofe precum Primul Război Mondial, ele „ne impun (sau par să facă acest lucru) un sentiment al necesității lor”. Dar în 1914, concluzionează Clark, „viitorul era încă deschis – doar. În ciuda întăririi fronturilor din ambele tabere armate europene, au existat semne că momentul unei confruntări majore ar putea trece”.

O strategie de succes trebuie să prevină sindromul somnambulului. În 1914, Austria s-a săturat de naționalismul Serbiei. Asasinarea unui arhiduce austriac de către un terorist sârb a fost un pretext perfect pentru un ultimatum. Înainte de a pleca în vacanță, Kaiserul german a decis să descurajeze o Rusie în creștere și să-și sprijine aliatul austriac, dând Austriei un cec diplomatic în alb. Când s-a întors și a aflat cum îl completase Austria, a încercat să îl retragă, dar era prea târziu.

SUA speră să descurajeze utilizarea forței de către China și să păstreze statutul legal al Taiwanului, pe care China îl consideră o provincie renegată. De ani buni, politica SUA a fost concepută pentru a descuraja declarația de independență de drept a Taiwanului, precum și utilizarea forței de către China împotriva insulei. Astăzi, unii analiști avertizează că această politică de dublă descurajare este depășită, deoarece puterea militară din ce în ce mai mare a Chinei îi poate tenta pe liderii săi să acționeze.

Alții cred că o garanție totală pentru Taiwan sau semnale că SUA se îndreaptă în această direcție ar provoca China să acționeze. Dar chiar dacă China evită o invazie la scară largă și încearcă doar să constrângă Taiwanul cu o blocadă sau luându-i una dintre insulele offshore, toate pariurile ar fi dezactivate dacă un incident care implică nave sau aeronave va duce la pierderea de vieți omenești. Dacă SUA reacționează prin înghețarea activelor sau invocarea Trading with the Enemy Act, războiul metaforic al celor două țări ar putea deveni rapid real. Lecțiile din 1914 impun să fim atenți la somnambulism, dar nu oferă o soluție pentru gestionarea problemei Taiwanului.

O strategie de succes a SUA față de China începe de acasă. Aceasta necesită păstrarea instituțiilor democratice care atrag mai degrabă decât constrâng aliații, să investească în cercetare și dezvoltare care să mențină avantajul tehnologic al Americii și să mențină deschiderea Americii către lume. Pe plan extern, SUA ar trebui să își restructureze forțele militare moștenite pentru a se adapta schimbărilor tehnologice; consolidarea structurilor de alianță, inclusiv NATO și acordurile cu Japonia, Australia și Coreea de Sud; consolidarea relațiilor cu India; să consolideze și să completeze instituțiile internaționale pe care SUA le-au ajutat să existe după al doilea război mondial pentru a stabili standarde și a gestiona interdependența; și să coopereze cu China, acolo unde este posibil, în probleme transnaționale. Până în prezent, administrația Biden urmează o astfel de strategie, dar 1914 este un memento constant despre prudență.

Pe termen scurt, având în vedere politicile îndrăznețe ale lui Xi, SUA vor trebui probabil să petreacă mai mult timp pe partea de rivalitate a ecuației. Dar o astfel de strategie poate avea succes dacă SUA evită demonizarea ideologică și analogiile înșelătoare ale Războiului Rece și își mențin alianțele. În 1946, George Kennan a prezis, corect, o confruntare de zeci de ani cu Uniunea Sovietică. SUA nu pot îngrădi China, dar pot constrânge alegerile Chinei, prin modelarea mediului în care se ridică.

Dacă relația chino-americană ar fi o mână de poker, americanii ar recunoaște că li s-a acordat o mână bună și ar evita să cedeze fricii sau credinței în declinul SUA. Dar chiar și o mână bună te poate face să pierzi dacă este jucată prost. >>

Evoluțiile din China – de ce trebuie conectate punctele

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here