Scriam, în noiembrie anul trecut, că se cristalizează „mai multă deschidere occidentală ca oricând de a ajuta Republica Moldova cu reformele profunde de care are nevoie. Dar mai presus de asta, am convingerea că asistăm la momentul acela special, e drept venit cu multă întârziere, de îndrăzneală occidentală fără precedent în a impulsiona și asista reformele din Republica Moldova fără a mai privi cu un ochi preocupat și la ceea ce va zice Rusia sau la cum va zice Rusia ceea ce are de comentat”.
Tot acolo, mai sugeram ca „dacă din acest punct de vedere Republica Moldova nu era un exemplu suficient de convingător, să privim la Ucraina. Ezitările și scrupulele menite să menajeze sentimentele rusești, de după anexarea Crimeei și până la actuala invazie, au fost în van. Ele nu au putut împiedica războiul, iar asta pentru simplul motiv (o axiomă în Europa de Est) că lăcomia Moscovei face ca niciun pas occidental înapoi să nu fie suficient”.
Dinamica pe care am putut-o constata în cele trei luni scurse de atunci nu a făcut decât să consolideze temeiurile acelor observații și să le ancoreze mai adânc în noua realitate, până la punctul în care se poate zice că azi, ca niciodată până acum, întrebarea de lucru care ar trebui să monopolizeze miezul discuției în cancelariile vestice nu mai trimite atât la ce pot face aceste două țări pentru a fi primite (și instituțional) în Europa, ci la ce poate face Europa pentru a grăbi lucrurile în această direcție.
Și, tot mai mult ca oricând până acum, Europa într-adevăr poate să facă multe, pe cele trei planuri esențiale – militar, economic și politic – mai ales că și cele două țări sunt, mai nou, în stare să facă și să promită mult mai multe decât fusese cazul până nu demult. Și mai ales, să facă asta într-un mod fără precedent de credibil.
E limpede azi că și Republica Moldova, și Ucraina au depășit faza în care să mai aibă sens a fi tratate numai „local”, deci cu ambiții terapeutice de termen scurt. Se impune, în schimb, din partea Occidentului, o abordare cuprinzătoare și curajoasă – excentrică dacă e raportată la filosofia falimentară din trecut, dar perfect adecvată dacă cei doi „pacienți” sunt priviți prin prisma „istoricului” modelat, în regim turbo, de prezent.
La momentul 2023 – iar asta întâi grație evoluțiilor de pe frontul ucrainean, iar complementar mulțumită dinamicilor de politică internă de pe „frontul” moldovean – ar fi de așteptat ca Uniunea Europeană să le aștearnă Kievului și Chișinăului un orizont concret, competitiv și stimulativ de aderare, la pachet cu o schemă pe măsură de atent, pragmatic și îndrăzneț concepută – pentru integrare.
În locul formei fără fond de până acum a „drumului european” lipsit de orizont și obositor invocat în ultimele două decenii, se cere demararea construcției la o adevărată „autostradă europeană” pentru Ucraina și Republica Moldova. Concomitent, trebuie renunțat cu totul la perspectiva amenajării lor ca simple zone-tampon între Vest și Est, mai precis între Occident și Rusia.
Bineînțeles că datul geografic rămâne ceea ce este el – un dat. Din acest punct de vedere, așadar fizic vorbind, nimic nu poate schimba situația (Ucraina și R. Moldova sunt inevitabile zone-tampon), dar revoluția trebuie să se petreacă odată și trebuie dusă pe tripla dimensiune – militară, economică și politică.
Ucraina și Republica Moldova nu au cum să nu reprezinte o zonă-tampon, dar nu mai e rezonabil și nici acceptabil ca ele să rămână doar atât.
De altfel, în noile circumstanțe dictate de războiul declanșat de Putin, statutul lor potențial și „natural” de zone-tampon trebuie perceput drept un activ, nu un pasiv, lucru valabil deopotrivă pentru cancelariile vestice și pentru cancelariile ucraineană și moldoveană. Însă acest aspect trebuie luat în calcul ca un element care adaugă, iar nu ca unul reductiv (cum a fost cazul până acum).
În orice caz, s-a dovedit că faptul de a limita Kievul și Chișinăul la condiția modestă și, iată, plină de surprize neplăcute, de căsuțe poștale într-un vast no man’s land post-sovietic nu doar că nu a contribuit la dezvoltarea regiunii, dar nici nu a ferit Uniunea Europeană și NATO de proximitatea războiului și de momentul confruntării totale cu ambițiile imperialiste nestinse ale Imperiului rus – indiferent de formele lui de manifestare în lume (țarist, sovietic, putinist).
„Multe depind de această întrebare: se rup Franța și Germania de Rusia, începând cu 2023?”, se intitula un text pe care l-am publicat de Crăciun, în acest spațiu editorial. Scriam, cu acea ocazie, că „dacă Franța și președintele ei vor avea, în 2023, revelația că și Kievul, nu doar Parisul are dreptul la a alege alianța pe care o consideră justă și în propriul interes, anul care ni se așterne în față are șanse să fie cu adevărat unul memorabil. Și pentru Paris, și pentru Berlin, 2023 poate pune bazele unor dividende pe termen lung cum nu au mai cunoscut demult în politica lor externă, dar asta numai dacă vor face pasul curajos și rațional de a miza, în relația cu Rusia, pe ceea ce e just și din perspectiva vecinilor Rusiei și a țării agresate azi de Rusia”.
Într-o asemenea optică, 2023 ar trebui să fie totodată și anul în care, cu Franța și Germania la timonă, Europa să „pună bazele unor dividende pe termen lung” raportându-se neechivoc la Ucraina și la Republica Moldova, adică deschizând larg ușile aderării lor la UE, dar și la NATO, în baza unui plan solid și ambițios pe care nu le rămâne marilor cancelarii decât să-l aibă deja în lucru, iar peste nu foarte multă vreme să-l și prezinte întregii lumi.
Ar fi o dovadă în sine că cele două mari țări pășesc pe calea restructurării propriilor relații speciale cu Rusia – aspect ce se impune azi încă și mai abitir decât acum câteva luni – și totodată că se dedică ranforsării periferiei continentului, cu corolarul diminuării în termeni reali a probabiliății unui viitor conflict ale cărui origini să fie – simplu de ghicit – tot în Rusia.
