Șmecher cu BMW, caut vatman. Rog seriozitate

Dacă ar fi să ne luăm după zăcămintele de evenimente cotidiene din România, ar trebui să practicăm doar două meserii: cea de psihiatru și cea de antropolog. Fabula șmecherului cu BMW și a vatmanului exasperat constituie încă o dovadă în acest sens.

De-ar fi știut primii designeri ai BMW ce destin va avea această marcă nemțească în Balcani și-n Europa de Est, că va deveni simbolul suprem al golăniei și mașina de paradă a interlopilor (nouveau riche, cum le mai zic sătenii când sughiță la un păhărel cu tărie pe tejgheaua birtului), alături de Audi și Mercedes.

Albanezii și românii au multe lucruri în comun. Însă fascinația acestor două popoare pentru BMW, de exemplu, implică anumite nuanțe. Albanezii au văzut mereu în BMW, ca și în Mercedes, visul modest de înavuțire occidentală; pe când românașii noștri se urcă în BMW ca într-un dispozitiv alegoric mai presus de lege și umanitate.

Odată pus la volan, pentru șmecherașul cu BMW codul penal dispare, dramul de rațiune se scufundă, ca un ou, sub straturi groase de dispreț și voioșie, iar tot ce rămâne în stare de funcționare este un metabolism cherchelit de hormoni, ceva puțin mai evoluat decât vria de împerechere a unui chihuahua. El nu devine doar o spectaculoasă maimuță umanoidă, ci pare de-a dreptul tras din praștie spre o goană kamikaze aservită „luptei de clasă”. Ideologie pură. Prostie agresivă ridicată la rang de datină milenară.

Bunăoară, traficul din București, capitală cu infrastructură înjghebată parcă la beție, este habitatul ideal pentru șmecherul cu BMW, îi oferă condiții de viață optime pentru a-și îndeplini menirea: claxonul frenetic, răcnetul cu multă salivă, depășirile debile, beatitudinea rânjită a strecuratului pe contrasens și, mai ales, blocada pe șina de tramvai. Iar pe drumurile naționale poate fi adesea depistat săvârșind un ritual sobru: se lasă moale în scaun, întinzându-și picioarele până la refuz spre pedale, cu o mână odihnindu-se pe volan, iar cealaltă pe schimbător, în timp ce, intrat în transă, își abate asupra muritorilor separatismul de castă: „Dă-te-n gâtu’ mă-tii, tristu’ curului! Mișcă-ți zdreanța de mașină, că-mi vomit acum parfumu’ pă tine!”.

Facebook-ul și Instagram-ul au adus în viața acestei creaturi terestre dezrobirea îndelung așteptată din anonimatul parcărilor de cartier și-al comunicatelor de la Rutieră. Specie provenită, ca reverie, din tagma „descurcăreților” din anii ’90, cu o capacitate uluitoare, orgiastică de înmulțire, șmecherul cu BMW își acoperă corpul iarna cu gecuțe albe de la Zara, pantaloni cu turul pleoștit ca un uger și opincuțe Adidas vânate în pădurile seculare din Mall Vitan.

Există însă și o rasă superioară, de caviar, care descinde din această filosofie automobilistică. Cum ar fi beizadeaua de șef al Ligii Profesioniste de Fotbal, purtând numele întâmplător de Mario Iorgulescu, care de la bordul unui Aston Martin de toată frumusețea – de, șarmul de James Bond prinde doar la spiritele fine – și cu mintea îmbibată halucinogen l-a trimis pe un tânăr de 24 de ani direct pe lumea cealaltă.

Sau rotofeiul Daniel Chițoiu, mare sculă pe basculă ALDE, fost ministru, care a făcut ditamai ploaia de confetti pe DN7, pătrunzând pe contrasens și înfigându-se ca o ghiulea într-un șofer de 82 de ani, care a murit pe loc.

Vedeți, suntem o țară care primește uneori ceea ce merită și este ferită alteori de ceea ce nu-și închipuie. Și parcă-ți vine să spui că nu merităm autostrăzi, căci, la cât de fertil este în noi microbul nepăsării, le-am transforma în măcelării în aer liber.