„Donald Trump și-a dorit ca întâlnirea din iulie 2018, de la Helsinki, cu omologul său rus, Vladimir Putin, să evoce amintirile întâlnirilor importante care au avut loc în anii 1980 între președintele american Ronald Reagan și liderul sovietic Mihail Gorbaciov. Summit-urile privind control armamentelor au dat naștere genului de imagini iconice pe care Trump le iubea: bărbați puternici și serioși care se întâlneau în locuri îndepărtate pentru a rezolva problemele mari ale zilei. Ce modalitate mai bună, în viziunea lui Trump, de a-și arăta priceperea în arta tranzacției? Acesta fusese genul de show pe care Trump dorea să-l aibă la Helsinki. În schimb, a apărut un fel de spectacol cu totul diferit”, scrie Fiona Hill, într-un articol publicat de Foreign Affairs.
<< Până la întâlnire, petrecusem puțin peste un an în administrația Trump, ca asistent adjunct al președintelui și senior director pentru afaceri europene și ruse din cadrul Consiliului de Securitate Națională. Ca toți ceilalți care lucrau la Casa Albă, până atunci aflasem multe despre idiosincrasia lui Trump. Știm cu toții, de exemplu, că Trump citea rareori materialele de informare detaliate pe care personalul său le pregătea pentru el și că, în cadrul întâlnirilor sau convorbirilor telefonice cu alți lideri, el nu putea respecta niciodată scenariul convenit sau recomandările membrilor cabinetului său. Acest lucru s-a dovedit a fi o responsabilitate majoră în timpul acestor conversații, deoarece de multe ori li s-a părut omologilor săi străini că Trump auzea atunci pentru prima dată de problemele de pe ordinea de zi.
Când Trump improviza, putea fi convins de tot felul de lucruri. Dacă un vizitator străin sau unul care îl suna era unul dintre liderii săi favoriți, Trump oferea întotdeauna opiniilor și versiunii acestora asupra unor evenimente beneficiul îndoielii în raport cu cele ale consilierilor săi. De exemplu, în timpul unei întâlniri a cabinetului cu o delegație maghiară venită în vizită, în mai 2019, Trump l-a întrerupt pe secretarul Apărării al SUA, Patrick Shanahan, care încerca să enunțe un punct despre o problemă critică de securitate europeană. În fața tuturor, Trump i-a spus lui Shanahan că prim-ministrul autocrat maghiar, Viktor Orban, îi explicase deja totul atunci când se întâlniseră în Biroul Oval, cu câteva clipe mai devreme, și că, oricum, Orban știa problema mai bine decât Shanahan. În mintea lui Trump, liderul maghiar pur și simplu avea mai multă autoritate decât oficialii americani care lucrau pentru însuși Trump. Celălalt lider îi era egal, iar membrii personalului său nu. Pentru Trump, toate informațiile pertinente se prelingeau de la el în jos, nu în sus, spre el. Această tendință a lui Trump a fost lamentabilă atunci când a jucat în spatele ușilor închise, dar a fost de nescuzat (și într-adevăr imposibil de explicat sau justificat) atunci când s-a revărsat în văzul public, ceea ce s-a întâmplat în timpul conferinței de presă, acum legendară, dezastruoasă, după întâlnirea lui Trump cu Putin, la Helsinki.
Înainte de conferința de presă, Trump era mulțumit de modul în care merseseră lucrurile în cadrul întâlnirii sale individuale cu Putin. Opticile din palatul prezidențial al Finlandei fusesră pe placul lui Trump. Cei doi bărbați au fost de acord să reînceapă negocierile SUA-Rusia privind controlul armelor și să convoace întâlniri între consiliile de securitate naționale ale țărilor lor. Trump era dornic să arate că el și Putin ar putea avea o relație productivă și normală, în parte pentru a risipi ideea predominantă că există ceva pervers în legăturile sale cu președintele rus. Trump era dornic să șteargă acuzațiile că ar fi conspirat cu Kremlinul în amestecul său din alegerile prezidențiale din 2016, din SUA, sau că rușii l-au compromis într-un fel – aspecte pe care, la momentul întâlnirii, avocatul special, Robert Mueller, le investiga.
Lucrurile au mers prost de îndată ce a început conferința de presă. Trump a așteptat laude publice pentru întâlnirea cu Putin și pentru abordarea amenințării nucleare. Dar jurnaliștii americani prezenți nu erau interesați de controlul armelor. Vroiau să afle despre întâlnirea individuală și ce ar fi putut spus sau nu Putin cu privire la 2016 și interferențele electorale. Jonathan Lemire, de la Associated Press, l-a întrebat pe Trump dacă îl crede pe Putin, care negase în repetate rânduri că țara sa se amestecase în alegeri, sau crede agențiile de informații americane, care au concluzionat contrariul. Lemire l-a presat pe Trump: „I-ați spune acum președintelui Putin, în fața întregii lumi, ați denunța ce s-a întâmplat în 2016 și l-ați avertiza să nu o mai facă niciodată?”
Trump s-a împotrivit. Chiar nu voia să răspundă. Singurul mod în care Trump putea vedea atacul larg al Rusiei asupra sistemului democratic al SUA era prin prisma propriului ego și a imaginii sale. În interacțiunile mele cu Trump și cu cei mai apropiați angajați ai săi de la Casa Albă, mi-a devenit clar că aprobarea concluziilor agențiilor de informații americane ar echivala cu recunoașterea faptului că Trump nu a câștigat alegerile din 2016. Întrebările au lovit direct în inima nesiguranței sale. Dacă Trump ar fi spus: „Da, rușii s-au amestecat în numele meu”, atunci ar fi putut la fel de bine să spună direct: „Sunt ilegitim”.
Așa cum a procedat deseori în astfel de situații, Trump a încercat să devieze atenția în altă parte. El a început să abordeze o problemă tangentă despre o teorie complicată a conspirației, care implică Ucraina și e-mailurile adversarei sale din 2016, Hillary Clinton, și apoi a oferit un răspuns confuz și dezlânat la întrebarea lui Lemire, a cărui esență a fost aceasta:
- Oamenii mei au venit la mine. . . . Au spus că cred că este Rusia. Îl am pe președintele Putin; el tocma a spus că nu este Rusia. Voi spune asta. Nu văd niciun motiv pentru care ar fi. . . . Dar am încredere în ambele părți. . . . Am mare încredere în oamenii de informații, dar vă voi spune că președintele Putin a fost extrem de categoric și puternic în negarea sa de astăzi.
Rezultatul conferinței de presă de la Helsinki era în întregime previzibil, motiv pentru care sfatul meu și al altora fusese acela de a nu o organiza deloc. Dar să asist la ea a fost ca o agonie. Stăteam în fața podiumului în timp ce Trump vorbea, chia în spatele consilierului de securitate națională al SUA și a secretarului de stat. I-am văzut înțepenind ușor și mă gândeam să fac ceva și să m lepăd, trecând în rândul jurnaliștilor din spatele meu. Vroiam doar să termin cu totul. Poate contrar așteptărilor multor observatori americani, chiar și Putin a fost oarecum consternat. S-a delectat cu umilința națională și personală pe care Trump o oferea, dar știa, de asemenea, că remarcile neglijente ale lui Trump vor provoca o reacție negativă în Statele Unite și, prin urmare, vor restrânge și mai mult spațiul deja limitat de manevră al președintelui SUA, în politica privind Rusia. Modestele nțelegeri pentru alte reuniuni la nivel înalt erau deja pe fereastră. Când a ieșit din sală, Putin i-a spus secretarului său de presă, aflat aproape de interpretul nostru, că conferința de presă a fost „bullshit”.
Criticii lui Trump s-au aruncat imediat asupra conduitei sale bizare de la Helsinki. Existau mai multe dovezi că Trump era în legătură cu Putin și că Kremlinul era la timona președintelui american. Anul următor, raportul fina al investigației lui Mueller a stabilit că, în timpul alegerilor prezidențiale din 2016, campania Trump fusese dispusă să exploateze orice informație disprețuitoare despre Clinton, din orice sursă, inclusiv din Rusia. În încercarea de a contracara încercarea lui Clinton de a deveni prima femeie președintă americană, campania Trump și Kremlinul acționau în paralel; obiectivele lor se aliniaseră. Mueller a concluzionat că, deși acest lucru nu se ridica la nivelul unei conspirații penale, există o mulțime de dovezi ale unei operațiuni extinse și sofisticate de influență politică rusă împotriva Statelor Unite.
Raportul Mueller a schițat, de asemenea, contururile unui alt tip de „conexiune rusă”, probabil mai pernicioasă. În unele moduri cruciale, Rusia și Statele Unite nu erau atât de diferite, iar Putin, de exemplu, știa asta. În primii ani ai erei post-Război Rece, mulți analiști și observatori sperau că Rusia va converge încet, dar sigur, în anumite privințe, cu Statele Unite. Ei au prezis că, odată ce Uniunea Sovietică și comunismul se prăbușea, Rusia se va îndrepta către o formă de democrație liberală. Până la sfârșitul anilor 1990, devenise clar că un astfel de rezultat nu era la orizont. Iar în ultimii ani, s-a întâmplat exact opusul: Statele Unite au început să se apropie de Rusia, deoarece populismul, relațiile și corupția au afectat puterea democrației americane. Aceasta este o evoluție pe care puțini ar fi prevăzut-o acum 20 de ani, dar una pe care liderii americani ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a opri și a inversa.
Într-adevăr, în timp, Statele Unite și Rusia au devenit supuse acelorași forțe economice și sociale. Populațiile lor s-au dovedit la fel de sensibile la manipulări politice. Înainte de alegerile din 2016 din SUA, Putin a recunoscut că Statele Unite se aflau pe o cale similară cu cea pe care Rusia o luase în anii 1990, când dislocarea economică și răsturnarea politică după prăbușirea Uniunii Sovietice au lăsat statul rus slab și insolvabil. În Statele Unite, decenii de schimbări sociale și demografice rapide și Marea Recesiune din 2008–2009 slăbiseră țara și îi sporiseră vulnerabilitatea la subversiune. Putin și-a dat seama că, în ciuda retoricii înalte care venea de la Washington, despre valorile democratice și normele liberale, sub suprafață Statele Unite începeau să semene cu propria lui țară: un loc în care elitele care se ocupau de sine scobiseră instituțiile vitale, un loc în care oameni alienați și frustrați erau din ce în ce mai deschiși la chemările populiste și autoritare. Focul ardea deja; tot ce trebuia să facă Putin era să toarne gazul.
O relație specială
Când a fost ales Trump, Putin și Kremlinul nu au încercat să-și ascundă veselia. Se gândiseră că Clinton va deveni președinte și că se va concentra pe criticarea stilului de guvernare al lui Putin și pe constrângerea Rusiei. Se blindaseră și se pregătiseră pentru ce putea fi mai rău. În schimb, au obținut cel mai bun rezultat posibil, din perspectiva lor, un președinte populist, nativist, fără experiență anterioară în politica externă și cu un ego imens, fragil. Putin a văzut în Trump un astfel de tip și i-a înțeles imediat predilecțiile politice: la urma urmei, Trump se potrivea cu o matriță care îl ajutase ăe însuși Putin să se transforme în primul lider populist care a preluat puterea într-o țară mare, în secolul XXI. Putin pavase calea pe care Trump o va urma în cei patru ani de mandat.
Esența populismului este crearea unei legături directe cu „oamenii” sau cu grupuri specifice din cadrul unei populații, oferindu-le apoi soluții rapide pentru probleme complexe și ocolind sau eliminând intermediarii, cum ar fi partidele politice, reprezentanții parlamentari și instituțiile stabilite. Referendumul, plebiscitul și ordinele executive sunt instrumentele preferate ale liderului populist, iar Putin le-a folosit în ultimii 20 de ani. Când a ajuns la putere, în 31 decembrie 1999, la sfârșitul unui deceniu de criză și lupte din Rusia, Putin a promis că va rezolva totul. Spre deosebire de predecesorul său, Boris Elțin, Putin nu aparținea unui partid politic formal. El a fost campionul unei mișcări mai libere, personalizate. După 2000, Putin a transformat alegerile prezidențiale ruse în referendumuri naționale asupra sa, asigurându-se că rivalii lui erau candidați de opoziție obscuri (sau în totalitate fabricați). Și în fiecare moment critic din timpul petrecut de el la putere, Putin a ajustat sistemul politic al Rusiei pentru a se înrădăcina în Kremlin. În cele din urmă, în 2020, el a modificat formal Constituția, astfel încât, în teorie (și dacă îi permite sănătatea), să poată candida pentru realegere și să rămână la putere până în 2036.
Toate mașinațiunile lui Putin l-au impresionat foarte mult pe Trump. El vroia să se „înțeleagă” cu Rusia și cu Putin personal. Practic, singurul lucru pe care Trump mi l-a spus vreodată, în timpul administrației sale, a fost să întreb, referindu-mă la Putin, „O să-mi placă?” Înainte de a putea răspunde, ceilalți oficiali din încăpere s-au ridicat să plece și atenția președintelui s-a schimbat; așa a fost viața de consilier în Casa Albă a lui Trump.
Trump a luat în considerare zvonurile că Putin este cel mai bogat om din lume și le-a spus unor apropiați că îl admiră pe Putin pentru presupusa sa bogăție și pentru modul în care conducea Rusia de parcă ar fi fost propria sa companie privată. După cum a recunoscut, liber, Trump, vroia să facă același lucru. El vedea Statele Unite drept o extensie a celorlalte întreprinderi private ale sale: Trump Organization, dar cu cea mai mare armată din lume la dispoziție. Aceasta a fost o perspectivă îngrijorătoare pentru un președinte american și, într-adevăr, de-a lungul timpului în funcție, Trump a ajuns să se asemene, în practica politică, mai mult cu Putin decât cu oricare dintre predecesorii săi americani.
Uneori, asemănările dintre Trump și Putin erau evidente: manipularea și exploatarea comună a mass-mediei interne, apelurile lor la propriile versiuni ale „epocii de aur” a țărilor lor, compilarea listelor personale cu „eroi naționali” pentru a face apel la nostalgia și conservatorismul alegătorilor lor – și alcătuirea de liste personale cu dușmani pentru a face același lucru în raport cu părțile întunecate ale alegătorilor lor. Putin a pus pe piedestale statui cu figuri din epoca sovietică și a restaurat memorialele sovietice care fuseseră răsturnate sub Gorbaciov și Elțin. Trump a încercat să împiedice înlăturarea statuilor liderilor confederați și redenumirea bazelor militare americane care onorează generalii confederați. Cei doi bărbați au împărtășit și mulți dintre aceiași dușmani: elite cosmopolite, liberale; finanțatorul american, filantrop și promotor al societății deschise, George Soros; și e oricine încearcă să extindă drepturile de vot, să îmbunătățească sistemele electorale sau să arunce o lumină dură asupra corupției din ramurile executive ale țărilor lor.
Trump a apreciat, de asemenea, dorința lui Putin de a abuza de puterea executivă, urmărindu-și adversarii politici. Prima încercare de destituire a lui Trump a fost provocată parțial de încercarea sa de a constrânge guvernul Ucrainei să-l spulbere pe unul dintre cei mai redutabili oponenți ai săi, Joe Biden, înainte de alegerile prezidențiale din 2020. Trump a importat și stilul personalist al lui Putin, ocolind funcționarii publici profesioniști din guvernul federal – un „stat profund” nefavorabil, în ochii lui Trumpm – pentru a se baza, în schimb, pe sfatul și intervențiile amicilor. Politicienii străini au apelat la celebrități care au legături personale cu președintele și familia acestuia, evitând propriile ambasade în acest proces. Lobbyiștii se plângeau oricui putea ajunge în West Wing sau în cercul familiei Trump.
S-au grăbit să asmută câini de atac pe oricine era perceput ca un obstacol și să atragă troli pro-Trump pe internet, deoarece acest lucru părea să funcționeze întotdeauna. Colportorii de influență, atât autohtoni, cât și străini, l-au îndemnat pe președinte să își urmeze propriile priorități; procesul de elaborare a politicilor a devenit, în esență, privatizat.
Evenimentul care a dezvăluit cel mai clar convergența politicii din Statele Unite și Rusia, în timpul mandatului lui Trump, a fost încercarea sa dezorganizată, dar letală, serioasă de a organiza o lovitură și de a opri transferul pașnic al puterii executive, după ce a pierdut alegerile din 2020, în fața lui Biden. La urma urmei, Rusia are o istorie lungă de lovituri de stat și crize succesorale, datând din epoca țaristă, inclusiv trei în ultimii 30 de ani. În august 1991, adepții liniei dure, care se opuseseră reformelor lui Gorbaciov, au organizat un scurt puci, declarând starea de urgență și plasându-l pe Gorbaciov în arest la domiciliu, la casa lui de vacanță. Demersul a eșuat, iar lovitura de stat a fost un dezastru, dar a ajutat la doborârea Uniunii Sovietice. Doi ani mai târziu, violența a izbucnit în urma unei dispute amare între Parlamentul rus și Elțin cu privire la puterile legislativului și președintelui pe proiectele concurente ale unei noi Constituții. Elțin a decis să dizolve Parlamentul după ce acesta refuzase să confirme alegerea sa ca prim-ministru. Drept răspuns, vicepreședintele său și președintele Parlamentului au încercat să-l acuze. În cele din urmă, Elțin a invocat „puteri extraordinare” și a chemat armata rusă să bombardeze clădirea Parlamentului, soluționând astfel disputa apelând la forța brută.
Următoarea lovitură de stat a fost una legală și a avut loc în 2020, când Putin a dorit să modifice versiunea Constituției lui Elțin, pentru a-și consolida puterile prezidențiale – și, mai important, pentru a elimina limitele de mandat existente, astfel încât să poată rămâne în funcția de președinte până 2036. Ca împuternicit pentru a propune modificările constituționale necesare, Putin a apelat la Valentina Tereshkova, un susținător loial în Parlament și, în calitate de cosmonaut și prima femeie care a călătorit în spațiul cosmic, o figură iconică în societatea rusă. Mijloacele lui Putin au fost mai subtile decât cele ale lui Elțin, din 1993, dar metodele sale nu au fost mai puțin eficiente.
Ar fi fost imposibil ca un observator apropiat al istoriei recente a Rusiei să nu-și amintească acele episoade pe 6 ianuarie, când o mulțime mânată de Trump și aliații săi – care petrecuseră săptămâni susținând că alegerile din 2020 i-au fost furate – a asaltat Capitolul SUA și a încercat să oprească validarea formală a rezultatelor alegerilor. Atacul asupra Capitoliului a fost punctul culminant al patru ani de conspirații și minciuni cu care Trump și aliații săi își hrăniserî susținătorii pe platformele de socializare, în discursuri și la televiziune. „Marea minciună” cum că Trump câștigase în alegeri fusese construită pe spatele miilor de mici minciuni pe care Trump le rostise aproape de fiecare dată când a vorbit și care au fost apoi alimentate în ecosistemul dens al mass-media trumpiste. Acesta a fost încă un mod în care, sub Trump, Statele Unite au ajuns să semene cu Rusia, unde Putin și-a consolidat multă vreme puterea prin manipularea presei ruse, alimentând nemulțumirile naționaliste și vânzând teorii ale conspirației.
Eu singur
Trump a pus Statele Unite pe calea către autocrație, tot promițând că „va face America din nou mare”. La fel, Putin a condus Rusia înapoi către autoritarismul Uniunii Sovietice sub masca consolidării statului și a restabilirii poziției globale a țării. Această convergență izbitoare aruncă relațiile SUA-Rusia și exigențele abordării Washingtonului privind Moscova într-o nouă lumină.
Din punct de vedere istoric, politicile SUA față de Rusia s-au bazat pe ideea că drumurile și așteptările celor două țări fuseseră divergente la sfârșitul Războiului Rece. Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice, analiștii occidentali crezuseră, inițial, că Rusia ar putea îmbrățișa unele dintre aranjamentele instituționale internaționale pe care Washingtonul și aliații săi le susțineau demult. Asta, desigur, nu s-a întâmplat. Și sub Putin, relațiile SUA-Rusia au devenit mai epuizate și mai pline decât în orice moment din anii ’90.
Există ceva confuz în legătură cu confruntarea continuă dintre cele două țări, care pare a fi un artefact din altă epocă. În timpul Războiului Rece, miza conflictului a fost incontestabilă. Uniunea Sovietică a reprezentat o amenințare existențială pentru Statele Unite și aliații săi și invers. Cele două superputeri s-au confruntat într-o ciocnire ideologică între capitalism și comunism și o încăierare geopolitică asupra sferelor de influență din Europa. Astăzi, Rusia își menține capacitatea de a distruge Statele Unite, dar Uniunea Sovietică și sistemul comunist au dispărut. Și chiar dacă cercurile de politică externă din Washington și Moscova încă privesc relațiile SUA-Rusia prin prisma competiției marilor puteri, lupta pentru Europa s-a încheiat. Pentru Statele Unite, China, nu Rusia, reprezintă cea mai mare provocare de politică externă din secolul XXI, împreună cu amenințările existențiale urgente puse de schimbările climatice și ale pandemiile globale.
Cu toate acestea, un sentiment de confruntare și concurență persistă. Americanii arat spre un tipar de agresiune și provocare rusă: invazia Rusiei din Georgia, în 2008, anexarea Crimeii, în 2014, și atacurile ulterioare asupra teritoriului și suveranității Ucrainei, intervenția sa în Siria, în 2015, intervenția Kremlinului în alegerile prezidențiale, din 2016, din SUA, precum și atacurile frecvente de ransomware și hacks prin e-mail, atribuite actorilor ruși. La rândul lor, rușii arată cu degetul spre extinderea NATO în estul Europei și în statele baltice, bombardarea de către SUA a Belgradului, în timpul războiului din Kosovo, din 1999, decizia Washingtonului de a invada Irakul, în 2003, sprijinul SUA pentru „revoluțiile culorilor” care au avut loc loc în statele post-sovietice, precum Georgia și Ucraina, în primul deceniu al acestui secol, și răzvrătirile din Orientul Mijlociu, în timpul primăverii arabe. La Moscova, toate acestea servesc drept dovadă că Washingtonul este extrem de orientat asupra invaziei și schimbării de regim și are, totodată, Rusia și pe Putin în cătare.
În realitate, majoritatea factorilor de decizie americani își doresc pur și simplu ca (subiectul) Rusia să dispară pentru a-și putea reorienta atenția asupra a ceea ce contează cu adevărat. Cu toate acestea, pentru omologii lor ruși, Statele Unite reprezintă în continuare principalul adversar. Asta pentru că, în calitate de lider populist, Putin vede Statele Unite nu doar ca o amenințare geopolitică pentru Rusia, ci și ca o amenințare personală pentru sine. Pentru Putin, politica externă și politica internă s-au contopit. Încercarea sa de a păstra controlul Rusiei asupra țărilor independente care au fost odinioară parte a Uniunii Sovietice și de a reafirma influența Moscovei în alte arene globale este inseparabilă de efortul său de consolidare și extindere a autorității sale pe câmpul de acasă.
Putin se află în vârful unui sistem cleptocratic personalizat și semi-privatizat, care a încălecat statul rus, instituțiile și populația. A încorporat loialiști în fiecare instituție, întreprindere și industrie rusă importantă. Dacă Putin dorește să păstreze președinția până în 2036 – până atunci va avea 84 de ani și va deveni cel mai longeviv conducător rus modern – va trebui să mențină acest nivel de control sau chiar să-l mărească, deoarece orice alunecare ar putea fi percepută drept slăbiciune. Pentru a face acest lucru, Putin trebuie să descurajeze sau să învingă orice adversar, străin sau intern, care are capacitatea de a-i submina regimul. Speranța sa este că liderii din Statele Unite se vor împotmoli atât de mult în problemele acasă, încât vor înceta să-i mai critice personalizarea puterii și vor evita orice eforturi de transformare a Rusiei, similare celor pe care guvernul SUA le-a întreprins în anii ’90.
Putin estompează, de asemenea, linia dintre politica internă și politica externă pentru a distrage populația rusă de la denaturările și deficiențele guvernării sale. Pe de o parte, el subliniază cât de decadente și dezlănțuite au devenit Statele Unite și cât de inadecvați sunt liderii săi pentru a da lecții despre cum trebuie condusă o țară. Pe de altă parte, el subliniază că Statele Unite reprezintă încă o amenințare militară și că își propun să aducă Rusia în genunchi. Refrenul obișnuit al lui Putin este că lupta dintre Rusia și Statele Unite este una darwiniană perpetuă și că, fără conducerea sa, Rusia nu va supraviețui. Fără Putin, nu există Rusia. El nu vrea ca lucrurile să scape complet de sub control și să ducă la război. Dar, de asemenea, nu vrea ca distanța să dispară sau să se rezolve. Ca singurul adevărat campion al țării sale și al poporului său, el nu poate fi niciodată văzut că cedează sau face compromisuri când vine vorba de americani.
În mod similar, Putin trebuie să intimideze, să marginalizeze, să dezamorseze sau să învingă orice opoziție la guvernarea sa. Oricine i-ar putea sta în cale trebuie să fie zdrobit. În acest sens, liderul opoziției ruse, închis, Alexei Navalnîi, și Clinton se încadrează în aceeași categorie. În opinia lui Putin, dacă Clinton ar fi devenit președinta SUA, ea ar fi continuat să-l urmărească și să-l tragă la răspundere, așa cum a făcut-o când a fost secretar de stat în administrația Obama, promovând democrația și societatea civilă pentru a elimina corupția din Rusia.
Desigur, Navalnîi este mult mai periculos pentru Putin decât ar fi fost Clinton. Navalnîi este rus, nu străin. El este o alternativă de generație următoare la Putin: tânăr, chipeș, carismatic, patriot și sfidător. El reprezintă o amenințare pentru Putin nu numai din cauza diferențelor dintre ei, ci și din cauza câtorva similitudini-cheie: la fel ca Putin, Navalni este un populist care conduce mai degrabă o mișcare decât un partid și nu a dat înapoi în a juca pe catea sentimentelor naționaliste pentru a face apel la aceliși alegători ruși care formează baza lui Putin. Navalnîi a supraviețuit unei încercări îndrăznețe de asasinat și l-a umilit pe Putin în numeroase ocazii. Utilizând cu îndemânare media digitală și având abilități video pentru a evidenția excesele sistemului cleptocratic al liderului rus, Navalnîi a ajuns sub pielea lui Putin. El a forțat Kremlinul să-i acorde atenție. Acesta este motivul pentru care Navalnîi este în închisoare și pentru care Putin s-a mișcat rapid pentru a-i ridica mișcarea, prevenind orice șansă ca Navalnîi să-l concureze la președinție, în 2024.
Sarcina actuală
Actuala relație SUA-Rusia nu mai reflectă provocarea din Războiul Rece, chiar dacă persistă unele contururi și antagonisme geopolitice. Vechea abordare a politicii externe a SUA, de a echilibra descurajarea cu un angajament limitat, nu este adecvată sarcinii actuale, de a face față nesiguranțelor lui Putin. Și după performanța dezastruoasă a lui Trump la Helsinki, este clar, de asemenea, că summit-ul privind controlul armelor care a preluat faza acută a Războiului Rece și confruntarea nucleară poate oferi puține linii de ghidare pentru a ancora relația viitoare. Problema principală a administrației Biden, în relațiile cu Rusia, este mai degrabă înrădăcinată în politica internă a Statelor Unite și a Rusiei decât în politica lor externă. Cele două țări s-au îndreptat în aceeași direcție politică din unele dintre aceleași motive, în ultimii ani. Au susceptibilități politice similare. Statele Unite nu-l vor schimba niciodată pe Putin și percepțiile sale privind amenințarea, deoarece acestea sunt profund personale. Americanii vor trebui să se schimbe pentru a elimina efectele campaniilor de interferență politică rusă, în viitorul previzibil. Atingerea acestui obiectiv va necesita ca Biden și echipa sa să își integreze abordarea față de Rusia cu eforturile lor de a consolida democrația americană, de a combate inegalitățile și rasismul și de a scoate țara dintr-o perioadă de diviziune intensă.
Polarizarea societății americane a devenit o amenințare la adresa securității naționale, acționând ca o barieră în calea acțiunii colective necesare pentru combaterea catastrofelor și contracararea pericolelor externe. Spectacolele partizane din timpul pandemiei globale covid-19 au subminat poziția internațională a țării, ca model al democrației liberale, și i-au erodat autoritatea în domeniul sănătății publice. Incapacitatea Statelor Unite de a acționa ca un tot a împiedicat proiecția puterii soft americane sau ceea ce Biden a numit „puterea exemplului nostru”. În timpul petrecut în administrația Trump, am observat cum fiecare pericol era politizat și transformat în ocazii pentru câștig personal și jocuri partizane. Consilierii de securitate națională succesivi, membrii cabinetului și personalul lor profesionist nu au reușit să pună la punct răspunsuri sau apărări coerente la probleme de securitate în fața conduitei personalizate, haotice și oportuniste, la vârf.
În acest sens, Putin oferă de fapt un contrast instructiv. Trump a respins un stat profund mitologic american, în timp ce Putin – care a petrecut zeci de ani ca agent de informații înainte de a urca în funcție – este un produs al statului profund real al Rusiei. Spre deosebire de Trump, care a văzut aparatul de stat al SUA drept inamicul său și a dorit să conducă țara ca un om din afara lui, Putin guvernează Rusia ca un membru al statului. Spre deosebire de Trump, Putin se scufundă rar în diviziunile sociale, de clasă, rasiale sau religioase ale Rusiei pentru a câștiga tracțiune politică. În schimb, deși vizează indivizi și grupuri sociale care se bucură de puțin sprijin popular, Putin tinde să promoveze o cultură și o identitate rusă unică și sintetică, pentru a depăși conflictele interne din trecut care au destabilizat și au ajutat la doborârea atât a imperiului rus, cât și a Uniunii Sovietice. Faptul că Putin caută o Rusie, în timp ce Trump și-a dorit multe Americi, în timpul mandatului său, este mai mult decât o simplă diferență de stilurile politice: este un punct critic. Acesta subliniază faptul că o abordare politică de succes a SUA față de Rusia se va baza în parte pe împiedicarea lui Putin și a agenților ruși de a exploata diviziunile din societatea americană.
Vulnerabilitatea Statelor Unite la subversiunea Kremlinului a fost amplificată de social media. Tehnologia fabricată în America a mărit impactul ideilor odată marginale și al actorilor subversivi din întreaga lume și a devenit un instrument în mâinile statelor ostile și ale grupurilor criminale. Extremiștii pot face rețea și pot ajunge la public ca niciodată pe platforme precum Facebook și Twitter, care sunt concepute pentru a atrage atenția oamenilor și a-i împărți în grupuri pe bază de afinitate. Putin a transformat în armă împotriva Statelor Unite această tehnologie, profitând de modalitățile prin care rețelele sociale subminează coeziunea socială și erodează sentimentul american al unui scop comun. Factorii de decizie politică ar trebui să își intensifice cooperarea cu sectorul privat pentru a face lumină și a descuraja operațiunile de informații rusești și alte demersuri de exploatare a platformelor de socializare. De asemenea, trebuie să descopere modalități de educare a publicului american cu privire la pericolele postării online a informațiilor personale și politice.
Pentru a face Statele Unite și societatea americană mai reziliente și mai puțin vulnerabile la manipulare prin combaterea inegalităților, corupției și polarizării va necesita politici inovatoare într-o gamă largă de probleme. Poate că cea mai mare prioritate ar trebui acordată investițiilor în oameni, în special prin educație. Educația poate reduce barierele din calea oportunității și a informațiilor exacte într-un mod în care nimic altceva nu poate să o facă. Poate ajuta oamenii să recunoască diferența dintre fapt și ficțiune. Și le oferă tuturor oamenilor șansa nu numai să capete cunoștințe și să dobândească abilități, ci și să continue să se transforme pe ei înșiși și comunitățile lor.
Un lucru pe care ar trebui să îl evite liderii americani, în încercarea de a încuraja unitatea internă, este încercarea de a mobiliza americanii în jurul ideii unui dușman comun, precum China. Dacă faci acest lucru, riști să dai înapoi, provocând furia xenofobă față de americanii și imigranții de patrimoniu asiatic și alimentând astfel mai multe diviziuni acasă. În loc să încerce să strângă americanii împotriva Chinei, Biden ar trebui să-i adune în sprijinul aliaților democratici ai americanilor, pe care Trump i-a respins și ironizat. Multe dintre aceste țări, în special în Europa, se află în aceeași situație politică ca Statele Unite, deoarece liderii autoritari și puterile autoritare încearcă să exploateze conflictele socio-economice și tendințele populiste în rândul cetățenilor lor. Biden ar trebui să pună bazele unei noi agende transatlantice pe lupta reciprocă împotriva populismului de acasă și autoritarismului în străinătate, prin reconstrucție economică și reînnoire democratică.
Cel mai important, Biden trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a restabili încrederea în guvern și pentru a promova cinstea, echitatea și dreptatea. După cum au aflat mulți americani, în timpul președinției lui Trump, nicio țară, oricât de avansată ar fi, nu este imună la conducerea defectuoasă, la eroziunea sistemului politic de checks and balances și la degradarea instituțiilor sale. Democrația nu se auto-repară. Necesită o atenție constantă. >>
Ce fel de tehnologie vrea China? Marele plan al Partidului Comunist
