Recep Tayyip Erdogan şi-a creat şi întreţine o reţea militară şi paramilitară personală, la dispoziţia sa discreţionară, scrie publicația greacă To Vima într-un articol preluat de Rador.
🔹 Acest „braț lung” al președintelui turc joacă un rol crucial în realizarea aspirațiilor și consolidarea puterii sale nu numai în interiorul țării, ci mai ales în străinătate, fiind evidente eforturile de extindere a influenței Turciei în regiunea mai largă a Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu – zone dominate cândva de Imperiul Otoman. Folosind practicile și structurile existente ale „statului profund” turcesc (derin devlet), la care contribuie şi o industrie de apărare înfloritoare, dar valorificând şi metode moderne precum „războiul prin intermediari” (proxy war), președintele Erdogan vrea să își extindă prestigiul de lider internațional, precum și hegemonia regională a țării sale.
Date amănunţite cu privire la modul în care Ankara promovează corelarea acţiunilor pe plan intern şi pe cel extern ale acestei reţele paramilitare sunt oferite de un studiu de 14 pagini intitulat «Turkish Militias and Proxies» realizat de Jonathan Spyer și Hay Eytan Cohen Yanarocak pentru Institutul de Strategie şi Securitate de la Ierusalim (Jerusalem Institute for Strategy and Security – JISS) şi pentru TRENDS Research & Advisory cu sediul în Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite (EAU). Cei doi analişti fac şi o incursiune istorică, luând firul „istoriei paramilitare a Turciei” de la Al Doilea Război Mondial încoace.
„Statul profund” și acțiunea sa
Autorii studiului arată clar că Forțele Armate Turcești (TSK) erau percepute, de la înființarea statului turc modern, drept gardieni ai democrației și ai statului laic. Ele au dezvoltat astfel o cultură a „loialității față de stat” şi nu față de guvernul ales, ceea ce a dus la o serie de lovituri de stat militare atunci când aceste forţe au considerat că orientarea kemalistă era amenințată.
„Statul profund” a rămas în terminologia politică turcească, iar acțiunile sale au fost atestate de asasinarea neinvestigată a unor adepţi ai stângii şi a unor kurzi. Erdogan a descris în 2007„statul profund” drept un „fenomen periculos”, „bandă de răufăcători care operează în afara legii” și „inamic intern” (expresia lui Kemal). Cu toate acestea, AKP a moștenit modul de operare în relațiile cu adversarii săi și s-ar putea spune chiar că l-a perfecţionat.
Unitatea specială și „Lupii Gri”
Unitatea specială numită Divizia pentru Război Special (ÖHD) a fost înființată în timpul Războiului Rece, la scurt timp după lovitura militară din 1971 pentru a contracara orice eventuală invazie sovietică. Însă a fost folosită pentru a zdrobi adversarii politici, cum ar fi adepţi ai stângii turceşti, activiști kurzi etc. A fost una dintre ramurile Gladio, ale rețelei de unități speciale din țările NATO pentru contracararea unei eventuale invazii a URSS de atunci. Deși ÖHD făcea parte din TSK, puțini ştiau de existența sa. Chiar și fostul prim-ministru Bülent Ecevit a fost informat despre această unitate în 1978 şi se spune că a fost surprins de participarea „Lupilor Gri”.
Acțiunea principală a „Lupilor Gri” a fost combaterea amenințărilor comuniste „perceptibile”, așa cum remarcă autorii, dar și a mișcării separatiste kurde PKK. Reprezentând aripa de tineret a Partidului de Acțiune Naționalistă (MHP), care este în prezent condus de colaboratorul lui Erdogan, Devlet Bahçeli, și având ca ideologie pan-turcismul, membrii acestei organizaţii au primit instruire militară pe o bază turco-islamică. Activitatea lor în străinătate s-a intensificat în anii 1980. Atunci au început un pogrom împotriva unei organizații armene care ar fi ucis diplomați turci. Alianța malefică a statului turc cu „Lupii Gri” împotriva kurzilor a fost dovedită de celebrul incident de la Susurluk (1996).
„Lupii Gri” au fost implicați și în războaiele din Cecenia, iar după începerea războiului civil sirian s-au aflat pe linia de foc alături de turkmeni. Alianța politică AKP-MHP, care a fost consolidată de lovitura de stat eșuată din 2016, a conferit un rol electoral „activ” „Lupilor Gri”, care au redus la tăcere adversarii politici și vocile opoziției, iar legăturile cu figuri mafiote renumite pentru pozițiile lor ultranaționaliste, precum Sedat Peker, sunt cunoscute.
Cooperare strânsă cu Qatarul
Autorii studiului acordă, de asemenea, o mare importanță cooperării dintre Turcia şi Qatar în contextul în care Ankara urmăreşte o politică externă și de apărare de tip proxy.
O mare parte din relația strânsă Ankara-Doha se referă la domeniul apărării, Turcia menţinând aproximativ 3.000 de soldați pe teritoriul Qatarului. Există de asemenea un acord bilateral pentru înființarea a două baze turcești, una militară și una navală, în Qatar.
Prin prezența sa în Qatar, Turcia are pentru prima dată o „amprentă” în regiunea Golfului.
Rolul SADAT și al mercenarilor
În 2012, generalul de brigadă Adnan Tanriverdi și alți 22 de colegi, care au fost expulzați din armată din cauza credințelor lor favorabile Islamului politic, au fondat SADAT, singura firmă privată de consultanță pe teme de apărare din Turcia. SADAT oferă pachete de consultanță pentru apărare și pregătire specială, ceva de genul faimoasei companii americane Blackwater. Printre clienții săi se numără unitatea specială a poliției turcești, gărzile civile armate care supraveghează cartierele (Bekçi), care acționează ca un fel de gărzi revoluționare ale lui Erdogan, dar și gărzile prezidențiale speciale, cunoscute sub numele de „Întăriri” (Takviye) – în esenţă „pretorienii” preşedintelui.
În același timp, SADAT a fost aleasă pentru a juca un rol cheie în instruirea grupurilor armate de mercenari care puteau fi folosiţi de Ankara pentru a-și îndeplini ambițiile regionale. Această strategie a început să se desfășoare în Siria vecină cu ocazia lungului război civil care a cuprins țara după Primăvara Arabă.
SADAT s-a ocupat de instruirea luptătorilor de gherilă, înființând mai multe baze în zonele Istanbul și Marmara. Instruirea unei numeroase forțe paramilitare siriene sub controlul Ankarei a permis trei operațiuni turcești de invadare a Siriei: „Scutul Eufratului”, „Ramura de Măslin” și „Izvorul Păcii”. Acestea au fost operațiuni militare cu un cost în vieţi turceşti, dar care a adus beneficii Ankarei prin crearea unor zone controlate în nordul Siriei care au împiedicat apariția unei entități kurde autonome şi a asigurat exercitarea de influență prin ocuparea de teritorii.
Metode similare au fost folosite şi în Libia. Companiile care au recrutat luptătorii i-au naturalizat ca turci, după ce au semnat un contract de muncă de 3-6 luni cu ei, cu câștiguri de până la 3.000 de dolari pe lună. Procesul de transfer de luptători din Siria în Turcia și de acolo în Libia a fost realizat de SADAT, sub supravegherea armatei turcești. SADAT a jucat un rol cheie în recrutarea, organizarea și transportul luptătorilor în Azerbaidjan pentru conflictul din Nagorno-Karabakh cu Armenia. 🟦
