Moscova poate foarte bine să fi redactat ciorna scenariului convorbirii dezvăluite public dintre Donald Trump și Volodimir Zelensky de pe 25 iulie. În ea, președintele ucrainean își însușea criticile la adresa partenerilor săi europeni și părea deschis pentru o înțelegere prin care țara sa să dezvăluie informații devastatoare pentru Joe Biden, un posibil rival electoral al lui Trump, în schimbul asistenței în lupta sa împotriva incursiunilor militare ale Rusiei. Transcriptul a întărit minciuna Rusiei că Ucraina este o satrapie decadentă a Occidentului, scrie The Economist într-o analiză preluată de Reporter Global.
Prietenii Ucrainei nu trebuie să se îngrijoreze prea mult în legătură cu această convorbire. La urma urmei, mulți lideri europeni îi fac pe plac lui Trump la telefon. Ucrainenii și aliații lor trebuie să se îngrijoreze însă de altceva: un dezgheț parțial în relațiile UE-Rusia, produs nu de pălăvrăgeala unui președinte ucrainean neexperimentat, ci de mutații geopolitice pe termen lung, care sunt acum în curs.
Pe hârtie, asta pare improbabil. Anexarea Crimeei de către Rusia, invazia Ucrainei de Sud-Est și faptul că Rusia a doborât acolo un avion, în 2014, au format un consens european în favoarea impunerii și menținerii de sancțiuni împotriva Moscovei. Facilitate în primul rând de Angela Merkel, aceste măsuri încă țin laolaltă întreg spectrul de țări și opinii, care pleacă de la moderați, precum Italia, la unii hotărâți, precum Polonia. Forțele sprijinite de Rusia continuă să violeze acordul de încetare a focului din Estul Ucrainei și au capturat recent nave ucrainene în Marea Neagră. Viitoarea Comisie Europeană are o poziție lipsită de compromisuri privind Rusia. Ursula von der Leyen, președinta Comisiei, este o adeptă ferventă a poziției Transatlantice. Josep Borrell, viitorul șef al politicii externe a UE, a spus în fața Parlamentului European, nu mai departe decât săptămâna aceasta, că, în opinia sa, sancțiunile împotriva Rusiei ar trebui să continue. Forțele politice pro-Rusia din UE se împotmolesc și au părăsit recent guvernele din Austria și Italia.
Acțiunile vorbesc, însă, în mod diferit. În iunie, Rusia a fost readmisă în Consiliul Europei, o instituție apropiată de UE care monitorizează drepturile omului, după cinci ani de suspendare. Ca președinte, Zelensky a reluat schimburile de prizonieri dintre Ucraina și Rusia și a generat proteste pe străzile din Kiev prin evoluția sa către un model de împărțire a puterii din Estul țării, care face mari concesii Rusiei. Astfel de mișcări le lasă libertatea occidentalilor de a contempla o nouă destindere. Președintele Franței, Emmanuel Macron, îndeamnă la un dezgheț în relațiile cu Moscova, inclusiv la organizarea unui summit pentru rezolvarea crizei ucrainene, și le-a spus diplomaților săi în august că „Europa va dispărea”, dacă nu se reușește asta. Firmele germane își reînnoiesc presiunile asupra lui Merkel și s-au străduit să construiască Nord Stream 2, un mare gazoduct din Rusia. Germania și-a trimis recent ministrul pentru afaceri la summitul de la Sankt Petersburg, cel mai mare forum economic al Rusiei, pentru prima dată după 2014. Autoritățile germane nu fac caz mare de uciderea în august a unui exilat cecen de la Berlin. Diplomații UE fac speculații despre o viitoare relaxare a sancțiunilor. Roțile se învârtesc.
Din punct de vedere politic, UE și Rusia sunt mai neîmpăcate ca niciodată. Rusia nu a arătat aproape nicio deferență față de cererile europene. Readmiterea ei nemeritată în Consiliul Europei a creat precedentul periculos al reabilitării fără reforme. Cele două părți converg, cu toate acestea, deoarece o altă forță este în lucru. Mutații mari, pe termen lung, transcontinentale, împing Rusia și Europa înapoi împreună.
O mutație este faptul că raporturile transatlantice se clatină. Europa și America nu mai simt că se pot sprijini una pe cealaltă în măsura în care o puteau face în trecut. Trump s-a dovedit un aliat pe care nu te poți baza, iar acesta poate fi motivul pentru care din ce în ce mai mulți europeni vorbesc despre necesitatea unei „autonomii strategice”. Orice în direcția asta este o perspectivă foarte îndepărtată. Institutul Internațional pentru Studii Strategice, cu sediul la Londra, a estimat recent că UE ar trebui să investească între 288 de miliarde de dolari și 357 de miliarde de dolari pentru a fi în poziția să câștige un război terestru limitat cu o putere ca Rusia. Europenii încep însă acum să își asigure spatele. A se împotrivi rușilor avea sens în epoca Obama, când America a subscris în mod credibil liniei dure europene, dar atitudinea lui Trump față de Rusia și Ucraina este neclară. Luna trecută la ONU, președintele a dat vina pentru acțiunea militară a Rusiei pe predecesorul său și a încurajat cele două țări să își rezolve problema între ele. Plecarea a două puncte de legătură cruciale dintre Europa și America – Marea Britanie, care părăsește UE, și doamna Merkel, care este în faza finală a mandatului său de cancelar al Germaniei – nu face decât să lărgească falia atlantică.
Un alt element motrice este ascensiunea Chinei. Europenii se tem că China și Rusia se îndreaptă spre formarea unui nou bloc, care va domina Eurasia. Pivotarea lui Macron spre Rusia este menită, parțial, să o împiedice să alunece în brațele Chinei. Este mai bine, susține el, să facem unele concesii pentru a rezolva problema ucraineană și a reporni relațiile cu Moscova, decât să lăsăm cea mai mare țară din lume, ca masă terestră, să cadă în orbita Beijingului.
„Factorul Orientul Mijlociu”
Totuși, unii diplomați europeni suspectează că adevărata grijă a lui Macron este mai aproape de casă. El realizează, spun ei, că securitatea Europei depinde de oprirea unora ca Statul Islamic și că asta necesită ajutorul Rusiei, a cărei influență în Orientul Mijlociu se întărește. Argumentul este credibil. Rusia a condus războiul din Siria și a cooptat Iranul și Turcia în acest proces. America se retrage acum din nordul Siriei, pentru a lăsa Turcia să preia comanda și pentru a-i suprima pe kurzii pro-occidentali. O Europă care are nevoie de un Orient Mijlociu stabil are nevoie de Turcia. Și o Europă care are nevoie de Turcia are azi nevoie de Rusia.
Un Atlantic care se lărgește, o Chină în ascensiune și criza din Orientul Mijlociu împing Europa și Rusia împreună. Asta poate fi de înțeles, dar este de asemenea foarte riscant. Țările care sunt plasate între Europa occidentală și Rusia – de la Polonia la Caucaz – sunt desigur alarmate de semnele unui dezgheț. Sprijinul european pentru Ucraina e important ca simbol pentru lume că democrațiile liberale vor găsi mereu aliați în UE. UE este o putere mondială. Acțiunile sale creează standarde.
