Cotidianul american New York Times a găzduit, în rubrica sa de Opinii, povestea unui medic infectat cu noul coronavirus, spusă chiar de acesta: „Cu fiecare zi de recuperare după coronavirus, mă simțeam puțin mai puternic și îmi veneam mai mult în fire”.
Stau întins pe o targă, gândindu-mă la cei doi fii ai mei. Ambii sunt sănătoși, în Philadelphia și Manhattan. Cu șapte luni în urmă, am suferit o grea pierdere prin moartea mamei lor – soția mea de 37 de ani. Voia foarte mult să trăiască. După o luptă de 18 luni cu cancerul, ne-a părăsit.
Noi trei ne-am apropiat după moartea ei, dar știu că nu o pot înlocui. După 12 zile de la contractarea coronavirusului, m-am internat la secția de urgență.
Știu prea multe despre această boală. Știu că scăderea bruscă a saturației mele de oxigen cu o seară înainte este un semn al bolii pulmonare avansate cu infecție de Covid-19. Știu că este posibil să am nevoie de un ventilator mecanic – am aplicat această terapie altora de sute de ori.
Pe 9 martie, pandemia părea încă departe. Nimeni nu se îmbolnăvise încă. Am participat la ultima mare întâlnire a sistemului de gestionare a situațiilor de urgență a sistemului de sănătate Northwell din Manhasset, N.Y., unde am discutat despre achiziții de echipamente și asigurarea personalului pentru pandemia care urma. M-am întors la biroul meu de la Centrul Medical de Copii Cohen, în apropiere de New Hyde Park.
În acea după-amiază, m-am întâlnit de două ori cu un grup de colegi. Îmi era atât de frig. În următoarea oră, mi s-a făcut și mai frig și am avut frisoane puternice. Asistenta mea, care este ca o soră mai mare pentru mine, mi-a spus să mă duc imediat acasă. Am condus până acasă, febril și cu dureri. Am dormit 15 ore.
A doua zi dimineață, încă având simptome de gripă, am fost testat la un centru de asistență medicală de urgență. Rezultatele au revenit pozitive în după-amiaza aceea.
Având 66 de ani, știam riscurile de mortalitate. Vineri, starea de rău specifică infecției cu coronavirus a pus stăpânire pe mine. “Stare de rău” este un termen folosit de lucrătorii din domeniul sănătății, dar nu am înțeles pe deplin despre ce este vorba până când nu am simțit pe propriul corp. Această stare te face să nu părăsești canapeaua sau patul, îți spune că nu ți-e foame. Ideea de gătit a devenit copleșitoare. Mi-am pierdut interesul și pentru curățenie.
Sunt norocos să am atât de mulți prieteni apropiați și rude în zonă. Mesajele și apelurile lor telefonice m-au ținut în viață. Din punct de vedere medical, știam că nu există niciun motiv să merg la spital. Semnele mele vitale și nivelul de oxigen erau bune. M-am monitorizat de câteva ori pe zi, dar mi-am dat seama, în ceața care a pus stăpânire pe mine, că nu mănâncam și nici nu beam destul. Chiar și încălzirea unei mese deja pregătite a devenit o corvoadă.
Timp de 12 zile am trăit cu plămânii în flăcări, stare de rău, lipsa apetitului și a poftei de viață. Într-o noapte, saturația mea de oxigen a scăzut foarte mult. A doua zi dimineață, mi-am chemat în ajutor colegii. A sosit o ambulanță. M-au dus de la casa mea din New Rochelle, N.Y., la Spitalul Universitar North Shore din Manhasset.
Medicul de boli infecțioase a cerut o investigație de computer-tomograf la plămâni, iar rezultatele au arătat o boală bilaterală severă. Întins acolo, gândindu-mă la viitorul meu (sau la lipsa unuia), am dat trei telefoane. Am vorbit cu amândoi fiii mei separat, pentru a le spune cât de bolnav eram și în ce consta îngrijorarea medicilor și a mea. Nu le-am putut garanta că voi supraviețui weekendului. Al treilea telefon pe care l-am dat a fost către prietenul meu apropiat, un avocat personal, pentru a mă asigura că totul va fi în regulă dacă aș muri.
În acea după-amiază, m-am stabilizat fără alte degradări ale nivelului meu de saturație de oxigen. Pe oxigen, mă simțeam mai sigur în respirație. Am rămas pe oxigen și am fost fost transferat la „etajul Covid” unde am stat șase zile. A început să-mi placă locul. Plămânii au început să mă ardă mai puțin, iar tusea mi-a scăzut.
Îngrijitorii mei au fost uimitori, deși nu știu cum arată vreunul dintre ei; purtau întotdeauna măști când i-am văzut. Sunt îndatorat asistentelor care m-au ajutat, permițându-mi să simt că nu m-am dezumanizat și să păstrez o anumită demnitate.
Sunt acasă acum de 13 zile. Cu fiecare zi, mă simt puțin mai puternic și îmi revin din ce în ce mai mult. Fiul meu cel mai mic stă cu mine și îmi gătește și ne vedem pe FaceTime cu fiul meu mai mare din Philadelphia în fiecare zi. Nu am simțit niciodată moartea atât de aproape și atât de departe la aceeași răsuflare.
- Dr. Schleien este profesor Philip Lanzkowsky și președintele secției de pediatrie la Școala de Medicină Barbara & Donald Zucker din Hofstra / Northwell și vicepreședinte senior al Serviciilor de Pediatrie și al Centrului Medical de Copii Cohen.
