Nici măcar selectiva sa interpretare a istoriei ruse nu i-a permis lui Vladimir Putin să creeze o idee națională acceptabilă, notează Novaia Gazeta Europa.
<< Conform unei povești pe gustul insider-ilor Kremlinului, în 1999, la aflarea veștii că a fost ales să îi succeadă lui Boris Elțin, Vladimir Putin a exclamat surprins că el crezuse că va primi pe mână Gazprom. La urma urmei, ce altceva ar fi putut visa un membru al clasei muncitoare din Leningrad?
Putin nu se văzuse niciodată în politica înaltă. S-a adaptat bine la noua economia de piață a anilor haotici din anii ’90, prosperând în lumea gangsterilor din Sankt Petersburg, unde și-a găsit locul la intersecția dintre serviciul public și un sector de afaceri în mare parte infracțional.
Dar după ce șeful lui Putin, primarul din St. Petersburg, Anatoli Sobceak, a pierdut cursa pentru realegere, fostul ofițer KGB-FSB a trebuit să caute poziții lucrative în altă parte. Prin conexiuni personale sau corporatiste, a reușit să se mute în capitală, punând în mișcare seria de numiri politice care l-au adus în Kremlin.
După ce a devenit președinte, Putin și-a exprimat angajamentul față de transferul pașnic al puterii, libertatea de exprimare și alte virtuți ale democrației. Vorbea serios. Până la urmă, el era un pion, respectând ordinea constituțională și testamentul oral al lui Elțin. Nu avea idei proprii, iar intelectualii care conturau viitorul politic și economic al Rusiei nu erau interesați de el.
Banii erau singurul lucru care i-ar fi animat domnia. Fusese clar încă de la început că, la nivelul personalității lui Putin, omul de afaceri primează în fața politicianului. Am observat asta în mod direct, ca membru al grupului de presă de la Kremlin. M-am întâlnit cu președintele de mai multe ori în cadre informale, iar afacerile erau singurul subiect despre care discuta cu pasiune. Putea rosti cu ușurință cifre, spunându-ne ce deținea fiecare oligarh, până la zecimi și sutimi de procente din acțiunile corporative.
Când noi l-am întrebat dacă intenționează să urmărească puterea după ce al doilea său mandat se încheia, în 2008, el a spus: „Am tras la galere ca un sclav”, sugerând că va continua bucurându-se de viață. Totuși, trebuie să nu uităm niciodată că Putin este în primul rând un ofițer de informații a cărui trăsătură dominantă este suspiciunea. În timpul primelor două mandate, a realizat că el și propriul său capital acumulat nu vor fi niciodată în siguranță decât dacă se află el la putere, altfel rivalii săi i-ar putea confisca activele și l-ar putea încarcera. Trebuia să găsească modul de în care să li se „vândă” oamenilor.
El a început să-și contureze serios planurile spre sfârșitul celui de-al doilea mandat. Putin-omul de afaceri i-a cedat locul lui Putin-politicianul. În următorii patru ani, el avea să-i încredințeze tronul unui interimar, Dmitri Medvedev, cât timp el rămânea instalat în funcția de prim-ministru. Până în 2012, Putin dezvoltase o dorință irezistibilă de a rămâne pentru totdeauna sclav la galerele prezidențiale. Protestele masive din 2011 arătaseră că nu mai era suficient doar să declare că „Marea Rusie se ridică din genunchi”, cum zicea Elțin. Era necesar un nou proiect național.
În ciuda tronului de la Kremlin, Putin este totuși doar un om. Îi place să pară informat, așa că a început să citească și cărți de istorie ilustrate și a realizat curând că istoria nu este o știință exactă. Dacă alții resping interpretarea ta a trecutului, tu poți respinge critica lor ca fiind subiectivă sau politizată. Și dacă îți poți exprima opiniile de la Kremlin, nu mai ai nevoie să tolerezi nicio critică.
Astfel, Putin s-a aruncat în trecut, ieșind de fiecare dată din marea faptelor istorice cu o interpretare tendențioasă, pentru a satisface nevoile politice ale momentului.
În primul rând, prin demrsurile conduse de o echipă de „oameni de știință sociali” care lucrau alături de aparatul de propagandă al Kremlinului, Iosif Stalin a fost readus la fostul său statut înalt. Brusc, victoria asupra Germaniei naziste depășea cu mult Marea Terorare din 1937-1938 și chiar colaborarea rușinoasă a lui Stalin cu Hitler, pe care Uniunea Sovietică o negase oficial vreme de jumătate de secol, până când, în anii 1980, a preluat puterea Mihail Gorbaciov.
În spatele reabilitării istorice a lui Stalin a stat, desigur, dorința lui Putin de a deveni „mare” comandat. Istoria rusă a fost apoi dată peste cap pentru a justifica aventurismul imperial și politici interne tot mai represive, cu exemple istorice aduse în discuție pentru a arăta că marii conducători ruși știu întotdeauna ce este mai bine pentru țară. După cum a formulat-o consilierul prezidențial și fost ministru al Culturii, Vladimir Medinski, în istoria Rusiei ar trebui să existe doar „pagini luminoase”.
Printre paginile luminoase se numără acum Ivan Groaznic, care a respins catolicismul și a creat opresiva Opricinina, precursoarea serviciilor de securitate actuale. Ele îl includ, de asemenea, pe Alexandr Nevski, care, se spune, a apărat Rusia de atacurile occidentale, înfrângând teutonii în Bătălia de pe Gheață. Nu contează că nu există dovezi care să susțină această versiune a evenimentelor; acum este istorie, potrivit lui Putin.
Dar vârful contribuției „științifice” a lui Putin la istoria rusă a fost articolul său din iulie 2021, „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”. Acest text nu are nicio valoare istorică (întregul argument este cuprins în titlu), dar acest lucru nu contează. A fost un document politic, conceput pentru a pregăti terenul pentru invazia pe scară largă din 24 februarie 2022.
Astfel, Putin a devenit un soi de Trinitate. În țară, el este Stalin 2.0; pentru lumea exterioară, el este o versiune a lui Nevski; iar pentru colegii săi siloviki, din aparatul de securitate sovietic și post-sovietic, el este moștenitorul lui Ivan Groaznic.
Înaintea alegerilor prezidențiale de anul viitor, Putin își propune o altă sarcină „intelectuală”. În ciuda interdicției constituționale privind ideologia de stat, el dorește să își impregneze domnia cu o semnificație mai mare.
Dar ceea ce a propus până acum pare să fie incoerent și dezechilibrat, combinând eurasiatismul, capitalismul, naționalismul rus, anti-occidentalismul, valorile tradiționale (pe care nimeni nu le poate defini, deși Putin vorbește despre ele neîncetat), creștinismul ortodox (dar și laude pentru statutul Rusiei ca țară multi0confesională) și, desigur, imperialismul.
Este o amestecătură fără sens, susținută de un flux constant de noi „descoperiri” care promit să dezvăluie geniul ascuns și scopul sublim al istoriei ruse. Trecutul, în mâinile lui Putin, este cu adevărat o țară de necunoscut, iar acest lucru pune la îndoială viitorul Rusiei. >>
