În Franța anilor 2017 și 2022, Emmanuel Macron a câștigat de două ori alegerile prezidențiale împotriva candidatei extremei drepte, Marine Le Pen, iar asta grație maturității de al doisprezecelea ceas a partidelor și electoratului care credeau cu tărie în ceea ce francezii numesc valorile republicane.
În Franța anului 2024, extrema dreaptă a fost blocată, tot în al doisprezecelea ceas, din cursa furibundă spre guvernare, în contextul legislativelor anticipate declanșate de dizolvarea Adunării Naționale.
După un prim tur în care partidul lui Marine Le Pen ajunsese cel mai mare de pe scena politică, în turul doi celelalte partide și electoratul lor au dat (iarăși) o probă de măiestrie în materie de responsabilitate.
Lăsând temporar de-o parte ceea ce îi separă – și atât de multe îi separă – au reușit să execute tradiționalul baraj anti-Le Pen.
Cu toate inconvenientele din cursul acestui proces și cu toate inconvenientele care au urmat acestui proces, Franța se află acum într-o situație delicată politic, dar mult, mult mai echilibrată și mai sănătoasă decât ar fi putut fi dacă partidele și electoratul nu ar fi înțeles și nu s-ar fi înțeles.
În SUA, Partidul Democrat a avut de suferit de pe urma concurenței pe care i-a făcut-o <span;>Robert F. Kennedy Jr. Pestrițul personaj întâi a candidat independent, apoi a ieșit din cursă, ulterior a trecut cu tot bagajul în tabăra Trump, iar în final a obținut un post de ministru în noua administrație.
La asta s-a adăugat concurența făcută democraților de către verzi.
În ciuda lipsei oricărei șanse și în ciuda apelului disperat al verzilor din Europa, candidata Green Party, Jill Stein, a refuzat să se retragă din cursă.
Dan Perry a explicat înainte de alegerile din SUA costurile potențiale la care verzii americani îi expuneau astfel pe democrați în 2024, ca și costurile pe care verzii americani le mai impuseseră democraților acum aproape 25 de ani, cu alt candidat, dar cu aceeași metodă.
În fine, o bubă cât casa (Albă) există în interiorul Partidului Democrat însuși – buba divizării. Partidul este subminat de numeroase falii ideologice, iar deservicii uriașe i-au asigurat în particular zona de extremism de stânga, zonă poate mai dăunătoare decât oricare dintre dăunătorii externi.
Rezultatul din SUA e binecunoscut acum.
Trump a măturat totul, iar dacă o parte însemnată a succesului său se datorează candidatului însuși, o parte însemnată s-a datorat tocmai lipsei de unitate de pe culoarul pe care a alergat candidata Harris.
Franța și America anului 2024 ar trebui să constituie două surse de un enorm interes pentru România anului 2024.
Acolo unde francezii au reușit să evite în ultima clipă plonjarea în necunoscutul suveranist, extremist și izolaționist, America s-a aruncat cu capul înainte fix în mijlocul său.
Poate o lună pe vremea asta, România va fi știind deja de zile bune care model i-a fost sortit (nu de zei bizari, ci de mintea proprie și de mâna sa).
Acelor partide și acelor alegători din România, care nu înclină spre relativizarea jocului democratic și cu atât mai puțin îmbrățișează extremismul de dreapta, izolaționismul, populismul, antisemitismul și putinismul li s-o fi părând excesiv de greu și total indigest să își unească forțele măcar de-al doisprezecelea ceas. Însă rezultatul, în caz că nu o fac, va fi cel mai distructiv tocmai pentru această plajă de partide și pentru această plajă de electorat.
Francezilor nu le-a fost ușor, dar nici nu au considerat că este imposibil. Americanilor nu le-a fost ușor, dar au considerat că este imposibil.
În vară, francezii au făcut eforturi neomenești și cel mai probabil vor avea de câștigat. În toamnă, americanii s-au rezumat la eforturi mult prea omenești și cel mai probabil vor avea de pierdut.
La început de iarnă, românii vor fi ei înșiși în situația de a decide pe care dintre cele două poteci bătute o vor apuca.
Iar dacă pilda franceză și pilda americană ni s-or fi părând prea îndepărtate ori prea diferite de propria-ne ogradă, atunci măcar Republica Moldova să ne servească drept sursă ultimă de inspirație. E foarte aproape și e foarte recentă.
În plus, moldovenii au mers la urne într-o atmosferă din multe puncte de vedere mult mai otrăvită, sub o presiune mult mai directă, exercitată de Moscova, și nebenefiicind de timpul prețios și relativ lung avut la dispoziție de România, din 1990 încoace, pentru a se maturiza și pentru a încasa dividendele integrării în Occident.
Ar fi, pe de o parte, dramatic să nu învățăm lecțiile cuvenite, desprinse din speța franceză și cea americană. Ar fi, pe de altă parte, rușinos să înțelegem mai puțin despre cum merge lumea decât au înțeles moldovenii, în condiții, repet, cu mult mai vitrege și într-un orizont temporal accelerat.
Ciolacu, beneficiarul-țintă al jocurilor Moscovei, prin intermediul lui Simion?
