De care Rusie se sperie Europa?
1. Pentru ceea ce a fost în trecut, adică în deceniile care au urmat încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial și până la declanșarea actualei invazii din Ucraina, răspunsul la întrebare este evident: Europa a fost constant speriată de forța nucleară și de cea convențională a armatei ruse.
Dar după 24 februarie 2022, mitul atotputerniciei militare rusești a fost parțial desființat.
Persistă într-adevăr un semnificativ temei pentru teama indusă de capacitatea nucleară a Moscovei, însă frica europenilor de capacitatea convențională a Rusiei s-a dovedit, dată fiind experiența ucraineană, a fi fost remarcabil de exagerată.
Pe front, în condiții de război total (convențional), acolo unde are loc orice test suprem, trupele Moscovei au fost ținute în șah, chiar ridiculizate, de redutabila rezistență a unui inamic inferior din punct de vedere tehnic și demografic. Iar în afară de arme, bani, instruire, consultanță și informații, nu a fost nevoie ca partenerii țării agresate să facă ceva mult mai mult și mult mai riscant – adică să își implice în conflict propriii soldați (la sol, de pe mare sau din aer).
Cât privește arsenalul nuclear al Rusiei, acesta este un mușchi oarecum înșelător: poate fi încordat, dar este foarte greu de folosit. Altfel spus, Rusia îl posedă, însă, ca orice altă putere nucleară de pe lumea asta, nu poate dispune de el cum și când vrea și cu atât mai puțin chiar pentru orice. În plus, a face uz de el implică riscul propriei anihilări nucleare.
Prin urmare, din experiența de până acum a războiului ruso-ucrainean rezultă că decenii la rând Europa s-a lăsat speriată prea ușor de o Rusie care știuse prea bine să-și vândă marfa expirată la un preț fără acoperire în calitatea pe care o avea.
Problema cu această istorică inducere în eroare a Europei de către Rusia este aceea că un sentiment exagerat de teamă a modelat în tot acel timp atitudini și politici exagerat de tolerante față de un golan geopolitic infinit mai priceput să amenințe decât să lovească.
2. Pentru prezent (orizont politico-temporal cuprins între 24 februarie 2024 și momentul de față), răspunsul e la vedere, dar nu sută la sută nespeculativ.
Europa se teme de efectul nefast al costurilor financiare pe care le implică angajarea, fie și din plan secund, într-un război de această anvergură, dar și de realitatea politico-socială pe care o induce faptul de a-și asuma că „vacanța” s-a terminat.
De a-și asuma că duși sunt anii buni, de liniște și relativ confort+bunăstare fără griji majore de după Al Doilea Război Mondial (pentru vestici), respectiv de după prăbușirea comunismului (pentru estici). Iar astfel, de a-și asuma că economiile și prioritățile politicienilor și populațiilor de pe continent trebuie să plonjeze în realitatea cazonă a momentului și să se auto-evacueze din reveria estivală a trecutului. Și să-și asume totodată că la originea disconfortului creat este nimeni altcineva decât individul care, vreme de două decenii, îi păcălise pe toți că el vrea pace și afaceri cu Europa, în timp ce își pregătea armata pentru același tip de incursiuni pe care le mai făcuseră la vremea lor înaintașii Hitler și Stalin.
Aceasta e partea de răspuns aflată la vedere.
Partea care nu este sută la sută nespeculativă ține de faptul că, probabil, există și o traumă psihologică aici. Iar ea se manifestă prin reflexul necondiționat al stării de negare în care, pe moment, se afundă nu puțini europeni, de jos în sus și viceversa. Negarea și refuzul de a recunoaște că situația chiar s-a schimbat, pe continent, cu 180 de grade; că nimic nu mai poate fi la fel; că ar putea fi chiar mai rău. Practic, aceeași stare de negare care a mai existat și cu câteva ore înainte de declanșarea invaziei putiniste în Ucraina, în ciuda tuturor semnelor și semnalelor că va fi o invazie!
În general, orice schimbare atât de radicală de atitudine și apoi acțiune ridică probleme teribile când vine vorba să țină pasul cu evoluțiile în timp real. Dar Europa și europenii ar fi cel puțin inspirați să facă o excepție de la regulă, căci timpul de care dispun chiar se epuizează iute.
3. În fine, pentru viitor, se poate deduce deja că Europa se sperie de acea Rusie care poate fi mâine dacă va fi învinsă pe frontul din Ucraina corect și ca la manual.
Probabil că dacă Rusia lui Putin va fi înfrântă pe front și Ucraina primită în Europa pe ușa din față, la Moscova se va instala o nouă perioadă tulbure.
Sunt destui, în Europa și poate chiar dincolo de Atlantic, care se tem de o astfel de perspectivă, de o astfel de Rusie. Dar când ai de ales între un rău cu potențiale deschideri spre mai bine și un foarte rău cu probabile deschideri spre infinit mai rău, nu e oare logic să mergi pe sârma subțire și delicată a primei opțiuni?
Europenii au greșit de atâtea ori în istoria lor, iar secolul XX este azi, poate, cel mai prolific segment istoric de alarmă și amintire în acest sens. Ar fi teribil să pășească iarăși nonșalant pe urmele infamei „tradiții”!
Cuțitul lui Navalnîi pentru blana lui Putin. Test final pentru poporul rus
