Principiul „câștigătorul ia totul”, folosit în SUA în distribuirea electorilor, nu doar că nu se regăsește în Constituție, ci creează și o situație anormală, în care milioane de voturi sunt efectiv ignorate. Asupra acestui aspect avertizează, în podcastul „The Daily”, Jesse Wegman, membru al staff-ului editorial NY Times.
Mai întâi, câteva aspecte de bază:
- Scrutinul pentru Casa Albă este unul indirect, în care delegaţii şi electorii din Colegiul Electoral iau locul votanţilor direcţi. Scopul sistemului este ca statele cu o populaţie redusă să nu fie ignorate în procesul electoral.
- Toate cele 50 de state federale americane au un număr prestabilit de electori în Colegiul Electoral – aproximativ proporţional cu populaţia statului.
- În total, Colegiul este format din 538 de electori, din care 435 sunt distribuiţi în funcţie de populaţia statelor, iar 100 sunt distribuiţi câte doi pentru fiecare stat american. Alţi trei electori sunt desemnaţi pentru capitala Washington D.C.
- Pentru ca un candidat să câştige alegerile are nevoie de susţinerea a cel puţin 270 de electori – jumătate plus unul.
- Distribuirea electorilor se face, aproape în toate statele, după principiul „câştigătorul ia totul”, astfel candidatul care obţine majoritatea votului popular într-un stat va obţine toţi electorii acelui stat.
- Există, însă, două excepţii: Maine şi Nebraska, unde electorii sunt repartizaţi proporţional.
- Principalul dezavantaj al sistemului electoral american este faptul că unele voturi sunt mai valoroase decât altele, mai ales în cazul aşa-numitelor „swing states”, state cu o populaţie însemnată şi care oscilează între republicani şi democraţi.
- Acestea sunt principalele „câmpuri de luptă” pentru candidaţi şi decid, de regulă, soarta scrutinului.
- Practic, americanii votează pentru electori, nu pentru candidaţii propriu-ziși. Electorii sunt oficiali din stat sau membri ai partidelor, dar numele lor nu apare, de regulă, pe buletinul de vot.
- Numărul de electori pe care îi are fiecare stat este egal cu numărul de reprezentanţi pe care îi are în Camera Reprezentanţilor şi în Senat. California, de exemplu, cel mai mare stat, are 55 de electori, în timp ce Wyoming, stat cu populaţie redusă, are numai trei.
1787
Cum a ajuns Statele Unite să-și dezvolte un sistem de vot atât de straniu, unul în care voința populară majoritară pălește în fața unei minorități de alegători?
Povestea începe în 1787, anul fondării Colegiului Electoral.
„În 1787, specialiștii care veneau la Philadelphia pentru a proiecta noua noastră Constituție habar nu aveau cum să aleagă liderul unei republici autoguvernate. Nimeni n-o mai făcuse, cu siguranță nu la această scară. Și s-au certat pe seama acestei probleme aproape din prima și până în ultima zi a convenției constituționale, timp de patru luni în vara anului 1787. Preocuparea lor era că majoritatea oamenilor nu vor cunoaște candidații politici naționali. Știau oamenii din comunitățile lor locale, pentru că acolo locuiau, acolo își petreceau tot timpul. Nu călătoreau. Nu aveau o mass-media națională. Nu aveau cum să cunoască candidații politici la nivel național. Deci, acest lucru ne duce la acest corp intermediar pe care ei în numeau electori”, explică Jesse Wegman.
Ce aveau în minte specialiștii când s-au gândit la electori? „Ei bine, ideea pe care o aveau era că va fi un grup de bărbați de elită, bine educați, oameni care fuseseră primari sau judecători sau generali de război. Și că ei se vor aduna, și vor delibera, și vor decide singuri cine este cea mai potrivită persoană care să fie președintele Statelor Unite”.
Altfel spus, sistemul electorilor seamănă, într-o oarecare măsură, cu Colegiul Cardinalilor, care îl alege pe Papă.
Tipul acesta de sistem avea, în proiecția lui, un inconventient de încredere. Teoretic, această elită alegea președintele țării fără a ține cont de preferințe și loialități, ci axat strict pe meritele candidatului. Practic, suspiciunile legate de predominanța loialităților erau uneori mai mult decât strigătoare la cer.
„Ei bine, ceea ce este interesant e că, de fapt, Constituția tace în această privință. Ceea ce prevede Constituția pentru candidat este câți electori obține fiecare stat (…) Constituția lăsase totul, încă de atunci, pe seama statelor. Legiuitorii statelor ar fi putut decide singuri cum să aleagă acești electori, cum să-i distribuie candidaților. Totul depindea de ei. Nu erau nevoiți să le dea votanților statului dreptul de-a avea vreun cuvânt de spus în alegerea președintelui. Deci, în cele din urmă, alegătorii înșiși nu aveau niciun drept constituțional de a juca vreun rol în alegerea președintelui”, subliniază Wegman.
1820
Cedarea de drepturi electorale către oameni a venit abia pe la 1820. Numai că principiul „câștigătorul ia totul” nu a fost conceput din zorii Colegiului Electoral, ci a s-a „strecurat” în procesul de vot odată cu anii 1800, înspăimântându-i pe arhitecții sistemului de electori.
„James Madison, omul pe care îl considerăm tatăl Constituției, a încercat să adopte un amendament constituțional pentru a interzice utilizarea acestei reguli, fiindcă văzuse cât de corozivă era, faptul că ștergea până la jumătate alegătorii dintr-un stat”, precizează Jesse Wegman.
Dar luptele lui Madison s-au dovedit zadarnice. Timpul a trecut, iar americanii se află încă la cheremul acestui principiu, care, odată cu trecerea secolelor, a ajuns să se contopească cu însăși ideea de democrație americană.
„Aveți un război civil pentru a pune capăt sclaviei și pentru a transforma americanii negri în cetățeni și alegători. Aveți mișcarea femeilor pentru a dobândi drept de sufragiu, care are ca rezultat votul pentru jumătate din populația adultă care nu avusese înainte acest drept. Toate aceste lucruri fac din democrația americană o expresie mai adevărată și mai completă a idealurilor Declarației de Independență. Și între timp, în fundal, aveți acest sistem al Colegiului Electoral cu regula «câștigătorul ia totul», care elimină în mod constant voturile a milioane de americani”, subliniază Wegman.
Anii 1960
La sfârșitul anilor 1960, Richard Nixon a încercat să tragă pe linie moartă Colegiul Electoral.
„Apoi ajungeți la sfârșitul anului 1968, începutul anului 1969. Chiar și Richard Nixon, care este acum președinte câștigător sub Colegiul Electoral, vrea să elimine sistemul și să-l înlocuiască cu votul popular. Există o presiune fără precedent pentru abolirea Colegiului Electoral printr-un amendament la Constituție. Senatorul Bayh conduce ofensiva. Dar amintiți-vă: pentru a obține adoptarea unui amendament constituțional, trebuie să ai undă verde în ambele camere ale Congresului, cu sprijin 2/3. Și atunci ai nevoie de 3/4 din state, 38 de state, pentru a-l ratifica. Deci, este ceva dificil. Însă la sfârșitul anului 1969, Camera Reprezentanților, pentru prima dată în istoria americană, adoptă un amendament covârșitor pentru abolirea Colegiului Electoral, înlocuirea acestuia cu un vot popular. Se pare că există sprijin în aproape suficiente state pentru a ratifica acest lucru. Singurul obstacol rămas este Senatul.”
Ce se întâmplă în Senat? De amendament se alege praful. Trei senatori segregaționiști din Sud reușesc să îngroape inițiativa în 1970. Rațiunea era aceea că un vot popular va activa bazinele electorale ale afro-americanilor, care ar fi putut dezechilibra monopolul alegătorilor albi.
Anii 2000
Arc peste timp: ajungem în anii 2000, confruntarea din Al Gore și George W. Bush.
Există întotdeauna riscul ca, la finalul Zilei Alegerilor, să nu fie clar câştigătorul. Unul dintre scenariile posibile poate fi a rezultatul să fie prea strâns pentru a fi decis fără numărarea tuturor voturilor. Un alt scenariu este ca alegerile să fie contestate în instanţă, ceea ce ar putea duce la un ordin judecătoresc de renumărare. O a treia posibilitate este ca ambii candidaţi să aibă câte 269 de electori în Colegiu, caz în care Camera Reprezentanţilor votează pentru a alege următorul preşedinte.
Alegerile prezidenţiale din anul 2000 au fost al patrulea scrutin din istoria Statelor Unite în care câştigătorul nu a obţinut cele mai multe voturi din partea populaţiei. Al Gore a obţinut 48,38% din sufragii, la nivel naţional, iar George W. Bush 47,87%.
Rezultatul alegerilor a fost decis în Florida, unde rezultatul a fost atât de strâns încât voturile au trebuit renumărate.
Disputa a ajuns în cele din urmă la Curtea Supremă, care, pe 12 decembrie 2000, a decis că Bush va fi preşedinte. Cinci dintre judecători au votat pentru oprirea renumărării sufragiilor şi declararea republicanului învingător, iar patru au votat împotrivă.
„Așa că, subit, americanii își dau seama, oh, sistemul nostru de alegere a președintelui este cu adevărat înșelător. Lăsăm să câștige Casa Albă oameni care a pierdut votul popular în toată țara”, mai explică Wegman.
