Trump nu poate scăpa peste noapte Donald Trump și-a dedicat jumătate din viață sabotării celei mai mari realizări în materie de securitate și apărare a celor două maluri ale Atlanticului: NATO.
A început în septembrie 1987, când, aparent din senin, mogulul Trump, ale cărui interese se rezumaseră până atunci doar la afaceri imobiliare și cu cazinouri, a plătit o pagină de publicitate în mari ziare americane, acuzându-i pe aliații europeni din NATO că jupoaie America.
Genul acesta de atac care viza zdruncinarea suportului public pentru NATO, era, “întâmplător”, și unul dintre punctele forte de pe agenda URSS, atent cultivată prin intermediul KGB.
Celălalt punct forte de pe agenda subversivă a Moscovei consta atunci, ca și acum, în denigrarea instituțiilor americane, pentru a slăbi profund, din interior, superputerea concurentă. Și aici, amprentele lui Donald Trump sunt peste tot și încă din tinerețe, dar mai ales de când, la bătrânețe, a fost ales și reales președinte.
Pentru satisfacerea ambelor obiective, KGB-ul a implementat în epoca sovietică și a menținut până în zi de azi ceea ce a devenit cunoscut drept “măsuri active” – un joc de influență sistematic, cu bătaie lungă și de o complexitate fără cusur. Totodată, și un mecanism în care Donald Trump a fost probabil cea mai eficientă dintre rotițe.
De reținut, în context, două elemente:
- Momentul septembrie 1987, când Trump a umplut spațiul public american cu propagandă sovietică anti-NATO și în general anti-occidentală, plătită din propriul buzunar, se afla la doar două luni distanță de prima sa vizită la Moscova – unde, fapt binecunoscut, nu putea ajunge oricine, nu se ajungea oricum și nici nu erai primit degeaba.
- Odată instalat la Casa Albă, din denigrator-chibiț al instituțiilor SUA, Donald Trump a putut intra în rolul de demolator-solist al acestor instituții – al doilea mandat fiind chiar unul apocaliptic din punctul ăsta de vedere.
Faptul că Donald Trump leagă, azi, de povestea Iran “dezgustul” său propriu față de NATO (termen folosit chiar de el într-un interviu acordat Reuters cu doar câteva ore înainte de discursul în fața națiunii), este doar o acoperire vicleană a unei complicități vechi de decenii cu agenda nemuritoare a Moscovei vizavi de NATO și Occident.
În același timp, faptul că acum Trump face această legătură, între cochetarea sa cu ieșirea din NATO și refuzul NATO de a se implica în războiul trumpist din Iran, reprezintă totodată și o manevră perversă de a-și masca eșecul dureros în acest conflict.
Căci modul de operare al afaceristului și apoi președintelui Trump nu mai este demult un secret bine ferecat: ori de câte ori se confruntă cu rateul, Donald Trump are reflexul pavlovian de a face două mutări:
- Pe de o parte, aruncă vina pe alții, chiar dacă acești “alții” nu au nicio vină, chiar dacă nu au avut nimic de-a face cu deciziile catastrofale luate de însuși Donald Trump. A procedat astfel ca om de afaceri, mai ales în perioada în care făcea business cu cazinouri. Și procedează la fel acum, ca președinte, fie că în joc se află tarifele sau că în joc se află împotmolirea crâncenă a Casei Albe în războiul său de alegere cu Iranul.
- Pe de altă parte, Trump creează o narațiune concurentă, menită să distragă atenția de la eșecul care îl macină în timp real. A procedat astfel cu Iranul, declanșând un război tocmai când, în America, se umflaseră deja periculos de mult afacerea Epstein, afacerea imigrației și afacerea tarifelor declarate ilegale de Curtea Supremă. Procedează astfel cu NATO și (în curând) cu Cuba, odată ce dosarul iranian a devenit în mod evident un risc sistemic pentru administrația Trump și pentru Partidul Republican (chiar înainte de alegerile pentru Congres). Desigur, dosarul iranian a devenit totodată și un risc sistemic pentru economia globală și mediul de securitate internațional; deci un risc sistemic și pentru America însăși.
Însă faptul că Donald Trump scoate acum din jobben povestea dezgustului personal față de NATO și chiar scenariul unei eventuale retrageri a SUA din alianță nu înseamnă și că tot acest coșmar legat de Iran va dispărea automat.
Nu va dispărea, căci Iranul are prostul obicei de a-și hăitui agresorii inclusiv pe teritoriul lor.
Teheranul a făcut-o opt ani la rând cu Irakul, în anii ’80, fără să țină cont de prețul inuman de exorbitant plătit de propria-i populație și economie.
Există toate premisele ca Washingtonul să i se pară Teheranului o pradă chiar mai ispititoare decât Bagdadul (iar Moscova și Beijingul, la rândul lor, au tot interesul să îi cultive acest sentiment).
Iar faptul că, în tot acest siaj, Trump sare la jugulara Occidentului, urmând la literă manualul sovieto-rusesc de “operațiuni active”, prin amenințările cu spulberarea NATO, din nou, nu e ceva care să vină cu garanții de succes.
Țările membre NATO sunt într-adevăr libere să iasă din această arhitectură de securitate. Dar la fel de adevărat este și faptul că un asemenea pas, cel puțin în cazul SUA, implică mai mult decât voința unui singur individ, fie el și șeful statului, cu aere de rege și de monarh absolutist.
Trump poate să își exprime dezgustul, poate chiar să anunțe că America va părăsi alianța, dar următorii pași implică inevitabil Congresul, voința poporului (în America, majoritatea populației vede cu ochi buni apartenența la NATO), ca și eventuale reflexe de autoconservare dinspre zonele responsabile ale statului profund.
Cu alte cuvinte, va fi ușor de spus, dar nu la fel de ușor de făcut.
Însă ușor de spus și greu de făcut nu înseamnă automat și imposibil, ca atare devine vitală o doză extrem de ridicată de vigilență din partea factorilor reticenți la ieșirea SUA din NATO, indiferent că e vorba de factori interni sau externi.
Pe factorii interni i-am enumerat. În schimb, factorii externi sunt reprezentați de celelalte state membre.
Statele membre au tot interesul ca SUA să le rămână alături, iar NATO să rămână intact, în ciuda handicapului de credibilitate al Americii de azi, creat de președinția Trump.
Însă statele membre nu pot împiedica în mod direct o eventuală ieșire a SUA din NATO, însă indirect pot încerca, cu reale șanse de succes, să prevină acest lucru.
Sub aspectul detaliilor, modalitatea de intervenție din afară rămâne deschisă dezbaterii, munca aceasta revenindu-le celor familiarizați în detaliu cu sfera de analiză și de decizie, din interiorul alianței.
Dar la nivel de principiu, lucrurile ar trebui să fie clare, indiferent că abordezi problema de pe poziția unui modest observator, precum subsemnatul, ori din culisele rarefiate ale organizației nord-atlantice.
Iar principiul e următorul: America, deci nu doar Donald Trump, trebuie făcută să priceapă cât de mare spre nesustenabil poate fi, pentru America, prețul ieșirii sale din NATO.
Aspect ușor de intuit, prețul acesta va avea mai multe dimensiuni.
- Financiară – căci costurile pentru propria securitate pe plan intern și pentru proiecția propriei forțe pe plan extern nu vor tinde să se micșoreze în mod relevant, ci, din contră, să crească semnificativ, iar asta din cauza diminuării randamentului investițiilor în securitate și proiecția forței. Unul e randamentul derivat din factorul de multiplicare pe care îl oferă contextul unei alianțe și deci al diviziunii muncii și partajării sarcinilor. Altul este acest randament în condițiile în care trebuie să le faci singur pe toate.
- Politică – o Americă izolată de NATO va fi inevitabil o Americă mai puțin relevantă pe scena mondială; iar o Americă mai puțin relevantă pe scena mondială va deveni, treptat, o Americă mai săracă și mai puțin performantă tehnologic. Până și China maoistă a simțit, la un moment dat, nevoia de a se deschide față de lume, altfel deschiderea Americii nixoniene față China, în epoca Mao, nu ar fi fost posibilă, oricât de mult ar fi vrut-o Nixon și Kissinger. Ulterior, sub Deng Xiaoping și succesorii săi, inclusiv Xi Jinping, deschiderea spre lume a fost și mai bine înțeleasă la Beijing, sub aspectul legăturii dintre deschidere, dezvoltare și creștere economică. Iar pe măsură ce China s-a apropiat de epoca Xi, acest tip de abordare a căpătat un avânt de neoprit. De altfel, azi, China lui Xi ocupă fiecare milimetru de spațiu politic, economic și geografic părăsit de America lui Trump.
- Geografică și de securitate – fără prezența fizică pe teritoriul statelor NATO și fără accesul la infrastructura și teritoriul statelor NATO, America ar fi un trunchi inert: lipsit de mâini, picioare, auz, văz și simțul olfactiv. Însuși războiul din Iran a demonstrat acest lucru, după ce în prealabil războaiele din Afganistan și Irak nu ilustraseră nici ele altceva. Prezența avansată dincolo de propriul teritoriu îi conferă Americii un inegalabil confort în materie de securitate pasivă și, atunci când situația o impune, o platformă cum nu are nimeni în ceea ce privește proiectarea forței în orice punct, oricât de îndepărtat, de pe mapamond. O ieșire a SUA din NATO va presupune automat pierderea acestor avantaje strategice. Poți să ai toți dolarii din lume, dar ei nu vor putea cumpăra ca la piață asemenea beneficii de necuantificat.
Europenii, în special ei, sunt cei mai pregătiți (și, desigur, cei mai motivați) în a face America să priceapă cât are de pierdut dacă viziunea rusească a lui Trump asupra lumii va avea sorți de izbândă, pe linia apartenenței la NATO.
Căci, pe de o parte, europenii au cel mai mult de oferit Americii. Iar pe de altă parte, europenii au dobândit experiență reală pe acest palier al descurajării dezertărilor hazardate; iar asta, nu mai departe decât acum fix un deceniu, cu ocazia Brexitului.
O mutare pe care, tot rusește de întâmplător, Trump o aplaudase, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană i-a învățat pe membrii UE cum să facă acest cost suficient de mare încât nici un alt stat să nu își mai propună așa ceva.
I-a învățat ulterior pe britanici că e mai rău în afara UE decât în interiorul ei, deopotrivă economic și din perspectiva securității (din nou, războiul din Iran a demonstrat că e mai eficientă comunitatea decât singurătatea – în primele zile, dar și ulterior, interesele britanice din afara UK au fost mai rapid aparate de intervenția partenerilor de pe continent decât de intervenția Londrei).
Donald Trump e un tip sinistru, aflat sub influență rusă și incapabil de a gândi în perspectivă, căci intelectual are niște probleme imposibil de mascat.
Europenii, canadienii, australienii, o parte dintre asiatici și chiar americanii înșiși au azi tot interesul să îl destabilizeze și apoi să îl anestezieze. Și, cu toate că nu e lucru simplu, au destule cărți în mână să și reușească asta.
- PS: În dosarul iranian, Trump are numai opțiuni proaste și extrem de proaste.
- Se poate retrage, ajutând însă la strângerea cioburilor (asta e opțiunea proastă pe verticală, dar cât de cât salvatoare pe orizontală). Următoarele sunt opțiunile extrem de proaste. Astfel:
- Se poate retrage, dar lăsând în cârca europenilor și a statelor din Golf responsabilitatea pentru strângerea cioburilor – de pildă, deblocarea Strâmtorii Ormuz (extrem de prost scenariu pentru întreaga lume, inevitabil și pentru America). Într-un asemenea scenariu chiar va fi făcut Iranul “mai măreț”, căci cel puțin două elemente vor deriva din asta: esența regimului rămâne intactă, iar Teheranul privatizează Strâmtoarea Ormuz, tăxând traficul de acolo cu milioane de dolari per vas – ceea ce îi va oferi acces la lichidități uriașe, numai bune pentru reconstruirea sa rapidă.
- Sau poate trimite și trupe la sol, prelungind războiul, prelungind criza economică și energetică globală, totodată epuizând America și economic (prețul carburantului la pompă a explodat și în SUA), și militar, și politic.
