Războiul din Ucraina și războiul din Iran au pus magistral în lumină capacitatea de foc extraordinară pe care o au forțele armate ale unei foarte-mari puteri.
În primele săptămâni de conflict, și Rusia, și Statele Unite au lovit un număr copleșitor de ținte și au angajat în operațiunile lor ofensive cele mai avansate arme, muniții și sisteme de armament disponibile azi.
Nu în ultimul rând, în faza incipientă a conflictului, și rușii, și americanii au făcut o paradă convingătoare de capabilități de lovire pe distanță mare; un avantaj tactic indiscutabil, dar nu și unul strategic pe măsură, din moment ce nici rușii și nici americanii nu au reușit să își îngenuncheze adversarul super rapid sau măcar în primele patru săptămâni, deși își propuseseră asta.
Războiul Moscovei tocmai a plonjat în al cincilea an, iar cel al Washingtonului tocmai intră în cea de-a cincea săptămână și numărătoarea continuă.
Însă inventarul punctelor forte ale foarte-marilor puteri își încheie rapid socotelie cu dimensiunea lor strălucitoare și deschide un orizont nou: pe cel al decontului gri-negricios.
Căci, până și foarte-marile puteri, precum Rusia și Statele Unite, au totuși resurse limitate, iar asta le scoate de pe orbita statutului lor aparent exclusivist și le readuce în rând cu lumea ordinară.
Deși astfel de țări sunt capabile să susțină vreme de câteva săptămâni o cadență de foc de-a dreptul infernală, cu armament sofisticat și costisitor, nu mai pot face asta dacă luptele se prelungesc cu lunile, apoi cu anii.
Rusia lui Putin a demonstrat-o magistral în acești peste patru ani de conflict cu Ucraina, iar America lui Trump tinde să se confrunte cu același adevăr pe măsură ce “excursia” în Iran nu mai seamănă, temporal vorbind, doar cu o excursie.
Pentru a susține efortul de război la o intensitate relativ rezonabilă, dar nicidecum pe măsura celei inițiale, Moscova a fost nevoită să improvizeze cumplit, scormonind prin depozitele cu materiale moștenite din epoca sovietică și coborând tot mai mult, pe axa temporală a anului de fabricație al echipamentelor, chiar și până spre zona războiului din Coreea ori a celui de-al Doilea Război Mondial.
În unele situații, trupele lui Putin, angajate în Ucraina, au fost nevoite să recurgă chiar la cai, de unde putem ușor deduce că dificultățile întâmpinate de unele foarte-mari puteri pot deveni copleșitoare nu doar din perspectiva disponibilului de armament performant, ci și din perspectiva disponibilului de mai banale mijloace de transport pentru trupe.
Angajată în conflictul cu Iranul, America lui Trump ar fi inspirată să ia aminte la situația în care s-a trezit Rusia lui Putin după ce s-a angajat în conflictul cu Ucraina.
Iar asta, nu pentru că Washingtonul ar risca neapărat să își trimită și el soldații în atacuri călare, ci pentru că penuria relativă ar putea afecta profund chiar și trupele sale, în caz că aventura din Iran s-ar prelungi copios.
Spre deosebire de ruși, în Ucraina, americanii au avantajul, în Iran, de a nu fi expuși (încă) la același tip de risc în ceea ce privește pierderea de echipamente militare. Motivul principal este acela că Iranul nu dispune de arsenalul de care dispune Ucraina, întrucât Iranul nu are prieteni de tipul celor pe care îi are Ucraina.
Dar asta nu înseamnă că SUA nu au slăbiciuni structurale pe altă parte: pe partea de muniții – de la cele de atac, la cele defensive.
Mai mult, spre deosebire de Rusia, America are de acoperit un front mult mai larg decât cel strict limitat la Iran și Orientul Mijlociu. America are interese și angajamente de securitate cu spectru mult mai larg: de la Europa (prin NATO), până în Asia și trecând prin Caraibe.
Administraţia Trump se lăudă public cu faptul că armata SUA a lovit peste 10.000 de ținte în Iran.
Pe de o parte, sună bine.
Pe de alta, însă, sună rău, căci indică un consum de resurse extraordinar de mare într-un timp extraordinar de scurt și, totodată, indică un consum disproporționat de resurse, având în vedere faptul că tocmai evaluări recente ale serviciilor de informații americane sugerează că volumul de distrugere a infrastructurii militare iraniene ar fi în realitate mai mic decât cel anunțat public de oficialii administrației Trump.
Una peste alta, când slobozesc asupra iranienilor rachete scumpe și bombe costisitoare, iar toate astea în volume amețitoare, americanii sunt constrânși să-și țină inventarul în funcție nu doar de necesarul pentru frontul imediat, ci și de necesarul potențial impus de propriile angajamente și interese larg răspândite pe mapamond.
O rachetă lansată de americani în Orientul Mijlociu ar putea însemna una în minus pentru potențiale provocări în Europa, în Asia, chiar și în Caraibe.
Dar cele de mai sus sunt lecțiile ce derivă privind din perspectiva foarte-marilor puteri.
Însă Ucraina și Iranul oferă și un tip de lecție privită din perspectiva micilor puteri.
În esență, e vorba de importanța crucială a faptului de a rezista pe termen mediu și de a utiliza deștept resursele low-cost.
Ucraina (de câțiva ani) și Iranul (cel puțin momentan) au demonstrat că dacă au voință (de a lupta) și nu au prejudecăți (în a se folosi folosi de unelte primitive ca de unele foarte evoluate) pot cel puțin împotmoli foarte-marile puteri.
În mod curios, nici rușii, în Ucraina, și nici americanii, în Iran, nu au anticipat pericolul acesta, deși fiecare s-a mai confruntat cu așa ceva – rușii în Afganistanul anilor ’80, iar americanii în Vietnamul anilor ’60-“70, precum și în Afganistanul și Irakul anilor 2000.
În plus, azi, ca niciodată în trecut, lumea este hiper globalizată, iar asta devine o suplimentară și prețioasă armă pentru puterile mici, căci ele pot astfel lărgi frontul mult dincolo de dimensiunea lui militară – pe dimensiunile politică, economică și teroristă.
În esență, războaiele din Ucraina și Iranul zilelor noastre ne învață că foarte-marile puteri sunt extrem de puternice în faza inițială și slăbesc accelerat pe măsură ce faza asta e depășită.
În schimb, micile puteri sunt slabe la început și se întăresc în faza de prelungiri, parte din vitalitate fiind extrasă tocmai din pierderea progresivă de vitalitate a foarte-marilor puteri, pe măsură ce conflictul tinde să se “eternizeze”.
Privite din această perspectivă, punctele de intersecție dintre Donald Trump și Vladimir Putin nici că puteau găsi o formă de manifestare mai perversă.
Iranul a lovit previzibil și fără milă. Donald Trump trăiește calvarul lui Saddam Hussein
