Războiul SUA împotriva Iranului a fost, strategic, prost gândit și se va impune în istorie drept una dintre gafele monumentale de politică externă ale Washingtonului.
La rândul lor, intervențiile publice ale președintelui Americii, pe tema acestui război – indiferent că e vorba de postări pe Truth Social, declarații făcute pe culoarul Air Force One sau conferințe de presă susținute în deschiderea unor ședințe de Cabinet – sunt invariabil dezlânate, caricaturale, incoerente, ilogice, etc.
Iar dezastrul se conturează cu atât mai dur cu cât la finalul a patru săptămâni de bombardamente americano-israeliene nebunești, criza energetică învăluie lumea largă, iar spectrul intervenției terestre a armatei SUA este vecin cu certitudinea.
Mai mult, o alianță tacită, formată din țări precum Rusia, China, Iran și chiar aliatul Israel al Casei Albe, depune eforturi tot mai greu de mascat pentru a menține America implicată în conflict cât mai mult timp posibil.
Primele trei urmăresc să extenueze puterea de foc a SUA și vitalitatea sa politico-economică, să-i distragă atenția și să-i devieze resursele.
Cea de-a patra își urmărește cu tenacitate propria agendă belicoasă, dar pentru a reuși asta, este obligatoriu ca Washingtonul să nu părăsească jocul, dată fiind dependența israelienilor de americani.
Cu seninătatea repetentului obișnuit să nu învețe carte și să nu-și facă lecțiile, Donald Trump a recunoscut în repetate rânduri că nu s-a așteptat o clipă ca Iranul tetorist să răspundă asimetric atacului americano-israelian, bombardând aliații SUA din regiune, blocând Strâmtoarea Ormuz și sacrificându-și oamenii ca la abator.
Iar astea fuseseră cele mai ușoare elemente de anticipat.
Din moment ce Trump a avut dificultăți intelectuale cu cântărirea adecvată a celor mai intuitive aspecte ale operațiunii Epic Fury, este de așteptat ca lucrurile să stea cu atât mai prost când vine vorba de situații ușor mai nuanțate.
Iar una dintre ele, poate cea mai fierbinte, este tocmai situația în care Trump se află în clipa asta: ar vrea să se extragă cumva din acest război, dar observă că nu poate.
Căci, nici în acest caz, liderul de la Casa Albă nu a anticipat un lucru despre care totuși s-au scris cărți în ultimele două-trei decenii: ieșirea dintr-un război cu Iranul teocratic nu va depinde de voința agresorului, ci de voința agresatului.
Cum însă Donald Trump e cunoscut pentru excepționala sa lipsă de apetit pentru citit și studiu, a fost inevitabil prins pe picior greșit.
Pe scurt, experiența lui Trump cu eșecul ieșirii din război, în 2026, este, în mare, aceeași cu care s-a confruntat și Saddam Hussein în anii ’80.
Povestea lui Saddam merită, așadar, (re)spusă – ne poate ajuta să înțelegem ceea ce lui Donald i-a scăpat printre degete.
În toamna lui 1980, dictatorul irakian a decis că cea mai bună afacere pentru regimul său este atacarea Iranului, miza fiind clasică: influență regională, revizionism prin denunțarea unor acorduri mai vechi, acaparare de teritoriu, modificare de frontieră.
Ca orice agresor care se respectă, Saddam a calculat și el că războiul va fi fulger, scurt și, în mod clar, victorios. În câteva săptămâni, a aflat însă că nu va fi nici așa, nici așa și nici asa. Conflictul a început în 1980 și s-a terminat în 1988. Și a fost horror – ceva între Primul Război Mondial și actualul război al Rusiei din Ucraina.
Experiența a fost din start atât de traumatizantă, încât dictatorul irakian și-a petrecut deja primii trei ani mai mult încercând să convingă Iranul să accepte încetarea focului și totodată încercând să convingă comunitatea internațională să convingă Iranul să accepte retragerea Irakului.
Tentativele au fost așadar fără succes, din moment ce luptele s-au încheiat abia după opt ani.
Pentru ca regimul teocratic de la Teheran (același care se află și azi la putere) să facă în acei ani ’80 ceea ce și-a propus – continuarea conflictului – conducerea și-a dezinformat crunt propria populație cu privire la situația de pe front și totodată a transformat-o în carne de tun. Cam ceea ce tinde să facă și acum, patru decenii mai târziu.
Mai mult, una dintre ideile pe care regimul teocratic le-a articulat încă din primii doi ani de lupte, a fost tocmai aceea de înlăturare a lui Saddam Hussein de la putere și de afirmare a influenței Iranului asupra Irakului. Repet: asta, în condițiile în care Iranul fusese cel atacat. Cum s-ar zice, persanii au întors covorul.
- În paranteză fie spus, ceea ce au încercat iranienii atunci, au reușit americanii (pentru iranieni) două decenii mai târziu, prin eliminarea lui Saddam și, în haosul care a urmat, prin configurarea naturală a unei puternice influențe a Teheranului la Bagdad (care a dăinuit alte două decenii, deci până în zilele noastre).
Acum, lăsând în urmă paranteza, să revenim la elementele concrete ale pildei lui Saddam pentru Donald.
În vara lui 1982, înțelegând că nu mai poate avansa relevant pe front, Irakul a oferit o încetare unilaterală a focului și o repliere a trupelor sale spre frontieră.
Teheranul, în schimb, a respins ideea de a renunța la război, iar asta nu doar în ciuda faptului că Irakul se arătase pregătit pentru retragere, ci și în ciuda faptului că Consiliul de Securitate al ONU aprobase o rezoluție care făcea apel la părțile beligerante să oprească luptele (doar că și atunci, ca acum, puteri ca Rusia și China în privat erau de fapt interesate de prelungirea luptelor).
Iranul nu a ajuns la această decizie chiar ușor.
Odată primită oferta lui Saddam, în sânul regimului iranian s-a ridicat următoarea întrebare: dăm curs opririi luptelor sau continuăm războiul, încercând totodată să și împingem conflictul pe teritoriul Irakului?
În această dezbatere s-au format două tabere.
Una a înclinat spre fructificarea ocaziei ivite, prin renunțarea la lupte (printre alții, îl regăsim acolo, ca figură de marcă, pe recent răposatul Ali Khamanei, uterior uns Ghid suprem al revoluției islamice, până la lichidarea sa de către Trump, pe 28 februarie 2026).
Cealaltă tabără a militat, în schimb, pentru continuarea războiului cu orice preț, cu scopul răsturnării lui Saddam și al lărgirii razei de acoperire a revoluției islamice iraniene.
Spre deosebire de prima tabără, această a doua tabără era formată doar dintr-un singur om: Akbar Hashemi Rafsandjani – pe atunci președintele Parlamentului din Iran.
La acea vreme, în 1982, Ghidul suprem al revoluției islamice era Ayatollahul Ruhollah Khomeini, predecesorul recent lichidatului Ali Khamenei.
Khomeini a tranșat disputa în favoarea lui Akbar Hashemi Rafsandjani – ceea ce a însemnat că masacrul irakiano-iranian a continuat încă șase ani, până la încheierea sa, în 1988.
Acum, altă secvență, dar aceeași poveste: 1983.
Doar șase luni mai târziu, în ianuarie 1983, Saddam Hussein, în continuare disperat să se extragă din războiul pe care chiar el îl începuse, își mai încearcă o dată norocul. Și propune să fie primit la Teheran de către însuși ayatollahul Khomeini pentru a negocia cu el o încetare a focului.
Pentru dictatorul irakian, surpriza este iarăși una de proporții: puternicul Rafsandjani, din nou el, îl sfătuiește pe Ghidul suprem să nu accepte așa ceva, căci nu se cade să discute cu un astfel de individ. Rafsandjani se dovedește din cale-afară de convingător, iar de data asta îl are, din start, alături de el și pe competitorul său în cursa pentru succesiunea lui Kohomeini, Ali Khamenei.
Urmarea?
Iranul mai respinge o dată ideea lui Saddam de a termina războiul și face acest lucru emițând pretenții nepământean de maximaliste, fix prin vocea lui Ali Khamenei (cel ce avea să devină, peste ani, visul urât al lui Donald Trump): „Retragerea trupelor irakiene nu mai reprezintă condiția principală pentru oprirea ostilităților. Este vorba acum de pedepsirea conducătorilor irakieni” – astfel grăi Ali Khamenei în acel ianuarie ’83.
Ba mai mult, anunțul său va fi dublat și de lansarea unei ofensive iraniene (prost gândită și aspru plătită – dar pentru regimul teocratic, viețile militarilor și ale pasdaranilor prețuiau cât viața unui guguștiuc; la fel ca azi).
Este impresionant până la lacrimi cât de des a încercat Irakul lui Saddam să oprească războiul cu Iranul și nu mai puțin impresionant e insuccesul de care a avut parte, în ciuda încăpățânării.
Căci în 1983, de data asta vara, a mai existat o secvență interesantă (inclusiv din perspectiva situației lui Trump din zilele noastre).
Astfel, nici măcar faptul de a se folosi de Ramadan nu i-a fost de ajutor dictatorului irakian, în tentativa sa de a se extrage din război.
În iunie 1983, Saddam Hussein propune iarăși un armistițiu, de dragul marii sărbători a musulmanilor. Și iarăși, Teheranul îl respinge, dar nu fără a transmite că iranienii se vor ruga în curând în moscheile “eliberate” din orașele irakiene Nadjaf și Karbala.
Să ne oprim acum cu războiul Irak-Iran la acești primi trei ani de zbateri ale lui Saddam în direcția extragerii sale din el. Căci ne oferă deja suficiente lucruri simple, capabile să pună într-o lumină și mai hâdă „excursia” de azi a lui Trump în Iran:
- Precum Trump, și Saddam declanșase războiul fiind extrem de sigur pe victorie, având în vedere superioritatea tehnică și de pregătire a armatei irakiene, la acea vreme.
- Precum Trump, și Saddam fusese sigur că regimul iranian era suficient de slăbit pentru a se prăbuși, deci momentul atacului era și el oportun. Saddam era convins de asta întrucât regimul mollahilor încă era crud (se instalase în 1979, războiul a început în 1980), era încă suficient de contestat pe plan intern și cu puțini amici pe plan extern și de asemenea era insuficient implantat în societate. Patru decenii și jumătate mai târziu, Trump a mizat și el tot pe slăbiciunea și pe instabilitatea regimului, de data asta derivate nu din vârsta sa fragedă, ci din contră, din uzura morală, economică și politică a regimului de la Teheran. Și da, ambii – Saddam și Donald – au avut dreptate să creadă că regimul teocratic nu era tocmai sută la sută în formă atunci când au planificat atacul, dar ambii au confundat pragul bolii cu pragul decesului.
- Precum Trump, și Saddam avusese în vedere o incursiune rapidă, distrugătoare și strălucitoare. Amândoi s-au înșelat.
- O altă lecție pe care au primit-o și Saddam, și Trump a fost aceea că, oricât de odioase sunt principalele figuri ale regimului de la Teheran cu care ai de-a face, poți foarte ușor avea supriza că, după standardele locului, respectivii sunt chiar niște moderați și că în Iranul teocratic rezervoul cu duri e nesecat. Lucrurile au stat astfel și în anii 1980, și în anii 2025-2026. Ironia sorții este aceea că în ambele perioade și pentru ambii agresori (Saddam și Trump), moderatul de serviciu, de la Teheran, s-a dovedit a fi același – Ali Khamenei.
- Apoi, de reținut ar fi și faptul că în momentele de cumpănă din vara lui 1982 și iarna-vara lui 1983, când războiul dintre Irak și Iran ar fi putut înceta în loc de a se mai prelungi cu alți cinci-șase ani, cuvântul decisiv i-a aparținut invariabil aripii super dure, deci lui Rafsandjani. Acum, în martie 2026, când Trump dă semne clare că vrea să iasă din actualul război, dar și să pară că o face cu capul sus, tot un moment de cumpănă este. Iar în actualul moment de cumpănă e greu să mai găsești moderați la Teheran, căci au fost lichidați de americani și (mai ales) de israelieni. Așadar, precum în cazul lui Saddam, și în cazul lui Donald tentativa de ieșire din război pare să fi ajuns la mâna durilor. O ironie în plus: Akbar Hashemi Rafsandjani, durul de la Teheran, al cărui cuvânt a cântărit decisiv în 1982 și 1983, pentru continuarea războiului cu Irakul, deținea la acea vreme funcția de președinte al Parlamentului. De ce este ironic ? Pentru că azi, când Trump însuși se chinuie să iasă cumva din război, interlocutorul tot mai bine profilat drept intelocutor-cheie este tot președintele Parlamentului iranian. Altul, desigur: Mohammad Bagher Ghalibaf. Acesta este un pur produs al Corpului Gardienilor Revoluției Islamice și, totodată, un pur produs al războiului dintre Irak și Iran din acei ani ’80, când a comandat divizia a 5-a Nasr a Gardineilor Revoluției.
- Modul în care Teheranul a întâmpinat ultimatumul și amenințările emise de Donald Trump în ultima săptămână a fost unul profund sfidător, deopotrivă pe fond (punând condiții din start inacceptabile pentru SUA și Israel) și pe formă (ironie, glume, caricatură). Dar pe deasupra, acest mod al regimului iranian de azi în a se raporta la atacatorul american, seamănă destul de bine cu modul regimului iranian de ieri în a se raporta la atacatorul irakian. Cu sau fără Khamenei, iată, unele lucruri nu se schimbă în Iran, iar Donald Trump pare să fi fost ultimul om de pe planetă conștient de acest lucru și totodată primul care nu ar fi avut voie să joace cartea ignorantului-șef.
*** Notă suplimentară de lectură (bună și pentru uzul Casei Albe): Pierre Razoux, La guerre Iran-Irak 1980-1988, Perin, 2017
Adevăratele priorități ale planului trumpist de pace în Iran. Bumerangul din Ucraina
