Președintele Donald Trump a îngropat în sfârșit termenul aiuritor de 24 de ore pentru aducerea păcii între Rusia și Ucraina, catalogând drept sarcasm promisiunea sa de campanie. Din nefericire pentru toată lumea, dar nu și pentru el și Putin, numeroși americani chiar l-au crezut și l-au votat.
Apoi, în ciuda concesiilor periculoase făcute Moscovei, ca și în ciuda narativului bombastico-optimist al Casei Albe cu privire la dinamica și stadiul negocierilor (“fantastic”, etc), tot președintele Trump a fost cel care a admis în sfârșit că rușii trag de timp. E un pas înainte, dar asta nu exclude ca modestul pas înainte să fie urmat de alți pași înapoi, căci miliardarul sufocat de propriul ego și-o nesfârșită superficialitate dă semne că ar trata sfidarea putinistă cu noi cadouri pentru Putin – de pildă, ușurarea sancțiunilor.
A venit apoi și rândul secretarului de stat Marco Rubio să recunoască ceea ce limpede fusese de fapt dintotdeauna: pacea este în continuare departe (oricum, aproape nu fusese niciodată). Va lua timp, nu depinde de noi, nu pot spune cât, nici că va fi o săptămână, nici că va fi într-o lună – iată esența celor mai recente mesaje lansate de Rubio.
Păcat, nu-i așa? Păcat, pentru că alegătorii lui Trump fuseseră bombardați în campanie cu ideea că încheierea războiului depinde de măiestria unui singur om de pe planeta Pământ – Donald J. Trump. Ei, oamenii creduli, l-au votat, iar după două luni de la învestire tocmai secretarul său de stat infirmă cu seninătate totul: nu depinde de noi; altfel spus, nu depinde nici de Trump.
Dar stilul acesta de regândire și răzgândire ca la piață, pe subiecte de maximă sensibilitate pe plan național și mondial, tinde să devină o (altă) trăsătură (strâmbă, dar esențială) a actualei administrații de la Washington.
Trump și Rubio procedează astfel pe tema războiului ruso-ucrainean. Elon Musk, procedează la fel, de ceva vreme, când vine vorba de segmentul său – reducerile bugetare pe care le va obține cu drujba numită DOGE.
Căci, subit și vinovat de amnezic față de propriile sale promisiuni, Musk s-a trezit în ultimele săptămâni afirmând că va fi o mare reușită dacă va tăia un trilion de dolari, deși personajul promisese tăieri în cuantum de dublul acestei sume. (Fiți pe pace, nici măcar trilionul promis mai nou de Elon Musk nu este realizabil, cel puțin nu folosind metodele angajate de acesta, numeroase analize serioase arătând în detaliu nu doar că așa vor sta lucrurile, ci și de ce vor sta așa).
Astfel, așa cum Musk a “evaporat” peste noapte un trilion din promisiunea sa, la fel Trump și Rubio au evaporat cât ai zice pește și cele 24 de ore, și ideea ceva mai generoasă de “imediat”, în dosarul păcii din Ucraina. E evident încă o dată că printre multele lipsuri ale echipei Trump-Musk, lipsa proporțiilor e una dintre cele mai stridente.
Nu mai puțin lipsit de importanță este și faptul că pentru a se ajunge la aceste eșecuri de etapă și de epice dimensiuni, și Donald Trump, și Elon Musk au purces la o risipă împovărătoare de resurse, de tactici și de strategii.
Pe dosarul războiului ruso-ucrainean, administrația de la Washington a recurs la presiuni inumane și fără sens militaro-geopolitic asupra Ucrainei, concomitent cu un exces imbecil de concesii făcute lui Putin. Raportul cost/eficiență în ceea ce privește rezultatul concret este, în clipa de față, atât de rahitic, încât stai și te întrebi dacă la Washington Casa Albă nu cumva s-a transformat pe nesimțite într-o casă de nebuni.
Pe dosarul DOGE, al tăierilor de cheltuieli guvernamentale, gestionat de Elon Musk, situația nu este nici ea cu nimici mai luminoasă.
Drujba celui mai bogat dintre pământeni într-adevăr taie, dar lanțul i-a sărit încă din prima zi. În ianuarie, cheltuielile au fost mai mari decât în perioada fostei administrații, deși o grămadă de instituții – inclusiv din sfera securității naționale și medicale – au fost măcelărite cu atâta nesaț, încât pe lângă faptul că rezultanta este aceea a unor economii modice, consecințele au mers până într-acolo încât serviciile secrete chineze (despre ele s-a documentat concret până acum) au început să pescuiască în oceanul de angajați federali americani decepționați ori pur și simplu rămași pe drumuri.
Colac peste pupăză, cele de mai sus s-au consumat în doar primele două luni de la debutul noului mandat prezidențial al lui Donald Trump. Dacă ritmul acesta se va menține, este de așteptat ca America să fie azi la cel mult un an (un an și jumătate) de varianta sa caricaturală, cu efecte profund toxice deopotrivă pentru America și pentru aliații săi.
Firava speranță de care te mai poți agăța în tot acest context e ca Trump și echipa lui să facă un viraj de 180 de grade, sub presiunea pusă de perspectivele sumbre create de acest debut în forță, dar fundamental potrivnic rațiunii.
Nu este exclus ca asta să se întâmple, dar nici prea multe garanții nu există că spiritul de autoconservare al trumpismului va prelua până la urmă controlul volanului.
Iar dubiile în acest sens au fost recent amplificate, nicidecum disipate, de episodul Waltz-Hegseth-Gabbard-Vance, din jurul bombardamentului unor poziții houthi în Yemen.
Modul în care s-a produs acel episod, modul în care administrația Trump, Trump însuși și împricinații i-au dat continuarea pe care deja o știm sugerează că, azi cel puțin, la Washington frâiele țării și destinul unei semnificative părți din lumea asta se află în mâinile unor oameni – cum să zic? – nepregătiți filosofic și psihologic pentru tipul de putere la care au avut acces.
În cazul unor asemenea specimene, nu doar rațiunea, ci nici măcar instinctul nu are prea multe șanse, realist vorbind, de a se ridica la înălțimea momentului.
Este încă neclar care este gradul de suportabilitate al americanilor, care este nivelul lor real de toleranță la manifestările aberante ale faptului de a avea puterea.
În schimb, europenilor, dar și aliaților SUA din Asia, din vecinătatea SUA (Canada) și de peste celălalt ocean (Australia) ar trebui să le devină ireversibil de limpede că toleranța lor e necesar să tindă spre zero, că de o suportabilitate dincolo de una modestă nu poate fi vorba în asemenea condiții.
Ar fi în beneficiul lor – al europenilor, asiaticilor, canadienilor și australienilor – și ar fi la fel de bine în beneficiul americanilor, indiferent că l-au votat pe Trump sau că nu l-au votat pe el.
