Trumpismul a fost dintotdeauna un fan înfocat și a fost mereu un promotor agresiv al Brexitului.
Căci Brexitul, în cheia de lectură a trumpismului (cheie pe care, după 20 ianuarie 2025, administrația Trump o revelează non-stop și fără inhibiții), servise obiectivului cu adevărat strategic al trumpismului: fărâmițarea Europei. Sau, în limbajul clicii de agenți imobiliari de la Casa Albă, parcelarea Europei, căci pe parcele e mult mai ușor de manipulat și de tranzacționat întregul (continent).
De altfel, se poate probabil spune fără riscul de a greși că Brexitul reprezintă cumva matca alinierii intereselor trumpiste și a intereselor putiniste, la care azi asistăm cu tot șocul de rigoare.
Brexitul a dat ocazia primei alinieri a intereselor celor două tabere atât de strident interesate într-o Europă fragmentată, măcinată de conflicte interne, mai puțin robustă economic, niciodată unită militar, mereu agitată politic și social.
Între timp, e drept, a apărut și a doua mare ocazie de “unitate” trumpisto-putinistă, Ucraina. Iar cu timpul, cu siguranță, actualul Washington și Moscova-mereu-aceeași vor continua să identifice noi oportunități de aliniere.
Dar faptul cu adevărat interesant e altul: punctul de inflexiune pe care același trumpism, în supraexcitarea sa anti-europeană care l-a care l-a orbit, l-a catalizat în ultimele săptămâni.
Iar acest punct de inflexiune rezidă în strângerea rândurilor de către europeni și mai ales în refacerea punților dintre Marea Britanie și UE.
După ce, pe fondul crizei declanșate de apropierea Trump-Putin, Parisul și Londra preluaseră de facto rolul de motor al acțiunii europene, joi, la summit-ul de la Paris al aliaților fideli Ucrainei, s-a făcut încă un pas major înainte. De data asta, printr-o consfințire cumva de jure a acestui rol.
În cuvintele președintelui Zelenski, noua realitate post-Brexit sună astfel: “Astăzi, noi toţi cei din Europa am convenit că Europa va fi reprezentată de Franţa şi Regatul Unit. Macron şi Starmer. Cred că şi acest lucru este important. Este o poziţie clară şi dorim să transmitem acest semnal tuturor celorlalţi parteneri şi cu siguranţă Statelor Unite”.
Europa va fi așadar reprezentată de un stat european non-UE și de un stat european membru UE – nu de UE, nu de două sau mai multe țări UE, ci de UE și non-UE.
Drumul e bineînțeles lung și nu va fi ferit de sincope. Coordonarea va fi în continuare complexă. Armonizarea atât de multor interese (e vorba totuşi de zeci de țări) nu a fost ușoară nici în vremuri mult mai favorabile, deci va rămâne o provocare cu atât mai dureroasă în timpurile astea.
Dar faptul că summit-ul de la Paris a făcut posibilă instaurarea unui “server” comun, în speță cel franco-britanic, reprezintă în sine o reușită fantastică și creează spațiu generos pentru alte reușite în acest siaj.
Pe plan european, evoluția va deveni cu atât mai interesantă după ce apele se vor fi lămurit și la Berlin, în speță după ce noul cancelar, Friedrich Merz, își va intra oficial în rol.
Din acel moment, aportul Germaniei ar putea mișca lucrurile în direcții și mai ambițioase și e de așteptat să se întâmple asta nu doar ținând cont de semnalele deja transmise de către Merz însuși, ci mai ales având în vedere amenințările la care Europa, procedând altfel, s-ar lăsa expusă. Ca niciodată, totul depinde de unitatea, de coordonarea și de eficientizarea acțiunilor ei.
Lovită de Trump din două direcții – război comercial și deservirea fără perdea a agendei Rusiei – Europa are acum ocazia de a face în doar câțiva ani ceea ce i-a fost imposibil fie și doar să conceapă decenii la rând.
În imediat, văd patru urgențe cu privire la care Europa (UE și non-UE) va trebui să exploateze fără ezitări potențialul unității tocmai regăsite:
- Stăvilirea ofensivei comerciale a Americii lui Trump.
- Abordarea constructivă a relației cu SUA, având în vedere faptul că, pe planul securității, nu pot fi găsite soluții-minune peste noapte. Însă în același timp, și setarea unor limite nenegociabile ale acestei relații, limite care să-i facă limpede lui Trump ce se poate și ce nu se poate în interacțiunea SUA cu Europa.
- Urmărirea unei păci juste pentru Ucraina și durabile deopotrivă pentru Ucraina și pentru restul continentului.
- Menținerea sancțiunilor impuse Rusiei, indiferent de decizia pe care America lui Trump o va lua în ceea ce o privește. Mai mult, europenii ar trebui să ia în calcul chiar spectrul unei înăspriri a sancțiunilor față de Rusia. Asta ar putea avea un dublu rol – de compensare a unei eventuale relaxări sau ridicări a sancțiunilor de către americani, respectiv de levier în negocierile purtate pe diferite paliere între europeni și americani, dar și de levier de influențare a negocierilor purtate de americani cu rușii (deopotrivă pe chestiunea Ucraina și pe alte chestiuni, căci, după cum a explicat recent emisarul american, Steve Witkoff, SUA lui Trump visează umed la tot felul de înțelegeri și de afaceri cu Rusia lui Putin).
În fine, deși extrem de periculoasă pentru europeni această aliniere Trump-Putin, ea nu-i lasă fără opțiuni realiste de contraatac. Astfel, pe lângă dimensiunea “activă” a ceea ce poate face Europa pentru a contracara efectele perverse ale acestei alinieri contra firii dintre SUA și Rusia, există în tolba Europei și o dimensiune “pasivă”. Această dimensiune zis “pasivă” este, așadar, mai puțin despre o acțiune directă, dar foarte mult despre o așteptare “activă”.
Trump a început să ia unele decizii economice potențial extrem de costisitoare pentru europeni, dar potențial extrem de costisitoare și pentru americani. Apoi, Trump a pornit pe un drum diplomatic extrem de sinuos și de periculos, în relația cu Putin.
Din ambele aceste direcții, fără îndoială, vor apărea costuri neprevăzute pentru actuala administrație de la Washington. Aceste costuri vor fi inevitabil decontate de aceeași administrație, iar pe măsură ce costurile apar și deconturile ajung la scadență, rezultatul va fi o inevitabilă slăbire, pe plan intern, a trumpismului și a administrației Trump. Europenii trebuie să facă tot ceea ce se poate face, direct sau indirect, pentru a cultiva și cataliza asemenea procese în spațiul politico-electoral din Statele Unite.
Un Trump mai slăbit înseamnă un Trump mai ușor și mai eficient de gestionat.
Nici prin prisma relației clădite în ultimii 80 de ani și nici prin prisma situației în care se găsește ea însăși azi, Europa nu are motive să renunțe la proiectarea unui prezent și a unui viitor în parteneriat onest cu SUA.
Europa are, în schimb, toate motivele să recurgă la cele mai ambițioase tactici și strategii pentru a amenda drastic actuala agendă a Americii și mai ales pentru a împiedica la timp SUA să intre ireversibil în capcana relației cu care îl momește Putin pe cel mai infantil, mai păcălici și mai distructiv președinte pe care America l-a avut până acum.
