Fatih e cunoscut drept unul dintre cele mai conservatoare districte ale Istanbulului. Săptămâna trecută niște oameni din zonă au văzut o notă lipită pe ușa unui apartament: „Atenție! Cianură înăuntru. Chemați poliția. Nu intrați.” Autorul notei intenționa în mod clar să-și protejeze vecinii de o substanță toxică, scrie romanciera turcă Elif Shafak într-un articol publicat în The Guardian.
Când a sosit poliția s-au găsit patru cadavre – doi bărbați și două femei, cu vârste între 48 și 60 de ani. Morții proveneau toți din aceeași familie, Yetişkin, care locuia în cartier de decenii. Conform prietenilor, frații trăiau totodată în șomaj și sărăcie – salariul uneia dintre surori, o profesoară de muzică, era singurul care mai ținea creditorii la distanță. Neputând să-și găsească de lucru pentru a acoperi datoriile tot mai mari ale familiei, ei se luptau și cu depresia și anxietatea.
„Erau oameni frumoși. Au făcut ce au făcut din cauza sărăciei”, a declarat patronul unui magazin din cartier, care îi cunoștea de multă vreme. La câteva ore după ce cadavrele lor ajunseseră la morgă, compania de electricitate a tăiat curentul în apartament din cauză că nu mai fusese plătit de luni de zile.
Aparenta sinucidere a familiei a suscitat discuții aprinse în întreaga Turcie și, ca aproape orice altceva, a fost imediat politizată și saturată de teorii conspirative.
În Turcia, prețul curentului electric a fost mărit de 10 ori anul acesta, o creștere per total cu 57%, în vreme ce șomajul tinerilor este de 27%. Dar, cu toate acestea, vocile proguvernamentale din presă și de pe rețelele sociale se luptă să respingă orice conexiune cu sărăcia și șomajul, acuzându-i pe liberali și pe democrați că manipulează opinia publică și că murdăresc reputația Turciei în lume. Un editorialist al cotidianului Sabah s-a plâns de o campanie sinistră a partidelor din opoziție și a BBC Turkish urmărind să facă o legătură între sinucideri și starea economiei.
Fuat Oktay, vicepreședinte al Turciei, a afirmat: „Au spus că e din cauza foamei – nu e adevărat. Nu avem nici o informație că decesele s-au datorat sărăciei.” Între timp, ziarul proguvernamental islamist Yeni Akit, argumenta că Richard Dawkins e de vină pentru că frații s-au sinucis. Un volum din „The God Delusion” [„Amăgirea lui Dumnezeu”] a fost găsit în biblioteca apartamentului. „O carte atee a împins 4 oameni la sinucidere!”, suna titlul articolului.
A doua zi a fost găsită moartă în propria casă o familie din Antalya, suspectându-se că au luat o supradoză. Copiii, în vârstă de nouă, respectiv cinci ani, au fost găsiți în sufragerie, ținându-se încă de mână. Tatăl era șomer de vreme îndelungată și a lăsat un bilet în care explica greutățile prin care trecuse. De data aceasta, nimeni din presa proguvernamentală n-a mai dat vina pe cărțile pe care le citise familia. În schimb, s-a propus să se interzică vânzarea cianurii, cel puțin pentru câteva luni.
Din 2012, rata sinuciderilor a crescut dramatic în Turcia, o țară în care suicidul este privit, în general, drept un „păcat”. Conform statisticilor oficiale, în 2018 s-au sinucis 3.161 de oameni. Rata sinuciderii este acum de opt oameni pe zi, cărora li se adaugă zeci de tentative.
Luna aceasta, Amir Hattab, un refugiat sirian care reușise să scape de război și devastare împreună cu cei trei copii ai săi, a ridicat un capac masiv de canal de pe o stradă lăturalnică din Istanbul și s-a aruncat în sistemul de canalizare al orașului, punându-și astfel capăt vieții. Sinuciderea lui a fost înregistrată de camerele de supraveghere din apropiere.
Sinuciderea este întotdeauna un lucru extrem de dificil și delicat, și niciodată nu putem ști pe de-a-ntregul de ce își pune un om capăt zilelor. Dar într-o țară în care nu există libertate de exprimare și unde nu e loc pentru o dezbatere nuanțată, de bun simț, indiferent de temă, reacția la aceste cazuri a fost urâtă, ca să nu spun mai rău. După șocul inițial al tragediei, a urmat din partea presei o abordare extrem de moralizatoare și politizată prin care victimele au fost acuzate, înjosite și condamnate pentru ultima oară. Separată de orice sentiment de compasiune ori context, sinuciderea a fost privită ca o rebeliune contra lui Dumnezeu, un act de sfidare împotriva autorităților și a ordinii existente.
Cei care scriu critic despre factorii socio-economici din spatele înmulțirii dramatice a sinuciderilor în Turcia sunt acuzați pe loc că sunt „trădători” și că au o „agendă secretă”. Se vehiculează acum chiar și propuneri ca Turcia să adopte legi punitive contra universitarilor și economiștilor care fac predicții negative privitor la economia Turciei.
Doi reporteri de la Bloomberg au ajuns recent în boxa acuzaților, inculpați pentru răspândire de „informații false” și tentativă de sabotare a sistemului financiar prin articolele scrise de ei. Iar 36 de oameni au ajuns la tribunal pentru că au postat pe rețelele sociale glume despre prăbușirea lirei turcești. Într-unul dintre poemele sale, Bertolt Brecht întreba cândva: „Ce vremuri sunt acestea/ Când a vorbi despre copaci este aproape o crimă/ Fiindcă astfel procedând rămânem tăcuți în privința atât de multor orori.”
Multe dintre victimele sinuciderii din Turcia sunt îngropate în „Cimitirul celor neînsoțiți” din Kilyos, la periferia Istanbulului, un loc despre care am scris și eu în romanul meu „10 Minutes, 38 Seconds in This Strange World” [„10 minute, 38 de secunde în această lume stranie”]. Multe dintre morminte nu au pietre funerare, doar un număr. Frații Yetişkin urma inițial să fie îngropați și ei aici. Prietenii lor nu aveau autoritatea legală de a-i înmormânta adecvat, iar rudele nu voiau. După ce cazul a fost dezbătut pe larg în presă, rudele le-au dat acordul prietenilor, iar cei patru frați nu vor fi îngropați ca anonimi în Cimitirul celor neînsoțiți. Vor avea o piatră funerară.
Atunci când ne gândim la recesiune, șomaj și sărăcie, ne gândim în primul rând la cifre. Dar fiecare cifră reprezintă câte o poveste reală a unui om. Vremurile de criză financiară și instabilitate politică au un impact devastator asupra modului în care își văd oamenii nu numai prezentul, ci și speranțele pentru un viitor mai bun.
Însă mai este și altceva, un lucru cu atât mai important cu cât se vorbește mai rar despre el: pierderea demnității. Oricând și oriunde democrația este făcută bucăți, drepturile omului, diversitatea și pluralismul sunt călcate în picioare, oamenilor le este luat și respectul de sine. Dar ce se întâmplă cu țesutul societal atunci când demnitatea umană este distrusă, după ce și democrația a fost distrusă?
Sursa: RADOR
[…] Turcia are o problemă și încearcă să o îngroape: sinuciderile familiale […]