Nimic din ceea ce va mai face Putin după 8 octombrie nu va putea fi decuplat, în mentalul colectiv rus și în cel internațional, ca și sub aspectul deciziei strategice politico-militare, de distrugerea Podului Crimeea. Complicațiile sunt atât de mari, pentru Moscova, iar oportunitățile deschise – atât de vaste, pentru Kiev și aliați!
- În iunie, au apărut primele imagini cu sistemele americane HIMARS în acțiune, pe teritoriul Ucrainei.
- În iulie, fostul președinte rus, Dmitri Medvedev, decăzut la modestul rol al guralivului de serviciu, amenința că dacă ucrainenii sau aliații NATO vor ataca Crimeea, va veni Ziua Judecății de Apoi.
- În august, rachetele Ucrainei au penetrat spațiul aerian al Crimeei și au „găurit” o bază aeriană rusă.
- Tot în august, iar apoi la început de octombrie, dronele Kievului au lovit direct teritoriul propriu-zis al Federației Ruse, în regiunea Belgorod și în regiunea Kaluga.
- În septembrie, rușii au pierdut mii de kilometri pătrați din teritoriul cucerit după 24 februarie în Ucraina, iar în acest fel ucrainenii și-au creat spații mult mai generoase pentru viitoare atacuri asupra teritoriului anexat ilegal al Crimeei.
- Iar în octombrie, iată, a venit vestea cea mare: Podul Crimeea, inaugurat personal de Putin cu patru ani în urmă, a fost trecut prin apă și prin foc (o porțiune s-a prăvălit în mare, o alta a fost înghițită de incendiul declanșat la vagoanele-cisternă lovite de explozie).
După cum scriam acum o săptămână, deși pentru Moscova septembrie a fost luna cea mai neagră, „logica frontului și a mobilizării aliate din ultima vreme sugerează că în raport cu octombrie și noiembrie, se prea poate ca rușilor septembrie să le trezească o amintire chiar plăcută”. Deși nu s-au scurs nici primele zece zile, prin transformarea în moloz a unei bune bucăți din Podul Crimeea și în panică a relativei relaxări a pro-rușilor din peninsula anexată ilegal, octombrie și-a adjudecat deja titlul de negru-abanos.
Acuma, pornind de la episodul propriu-zis al exploziei uriașe cât două explozii uriașe, de sâmbătă dimineața, în imediat e foarte probabil să facă furori două aspecte, care ni se vor dezvălui gradual: cum a fost posibilă o astfel de reușită, respectiv lanțul tridimensional de evenimente pe care îl va declanșa episodul.
Le luăm pe rând.
Cum a fost posibil? Și ce înseamnă faptul că a fost posibil
Răspunsul există, dar încă nu a ajuns la noi. Cert este că au existat breșe serioase în mecanismul de securitate pe care Rusia l-a pus în mișcare pentru a-și apăra cel mai sensibil obiectiv de pe front. Ceea ce vom afla, fie și parțial, despre existența, tipul și anvergura breșelor respective ne va ajuta să decriptăm într-o măsură rezonabilă nivelul actual al capacităților/incapacităților Rusiei din perspectiva susținerii efortului de război.
Dar nu e suficient doar să luăm note că au existat asemenea breșe, ci și să notăm că ele au putut fi exploatate de către partea ucraineană (eventual, în cooperare cu unii sau unul dintre partenerii externi ai Kievului). Simplul fapt că a fost posibilă exploatarea oportunității chiar la un asemenea nivel, probabil a trimis deja unde de șoc răvășitoare în cercurile puterii politico-militare de la Moscova. Dacă Podul Crimeea este până la urmă atât de vulnerabil, înseamnă că absolut nimic, din galeria obiectivelor strategice și semi-strategice ale Rusiei, de pe frontul ucrainean, nu este în siguranță nici măcar în proporție de 0,1%.
În fine, minimele detalii care ne vor parveni despre modul în care a fost executată operațiunea (minime, căci asemenea acte de magistral sabotaj e musai să rămână învăluite în secretul profesional cuvenit) vor contribui din plin la efectul de descurajare și demobilizare pe care simpla știre cu podul făcut bucăți îl va avea, fără îndoială, în tabăra rusă.
Lanțul tridimensional de evenimente
La acest capitol sunt deja destul de multe de spus.
Întâi, merită de consemnat faptul că segmentarea Podului Crimeea reprezintă o lovitură încasată personal de către dictatorul Vladimir Putin. Va să zică, liderul rus e puternic, știe ce face și capabil să-i apere pe ruși și pe pro-rușii ce se vânduseră ieftin, dar asta e valabil numai în basmele create de propagandiștii plătiți gras. În realitate, însă, Putin NU POATE.
Apoi, liderul de la Kremlin e pus în situația de a oferi un contra-răspuns pe măsura provocării. Dar poate? Ei bine, nu poate.
La cum arată dinamica frontului și posibilitățile reale ale armatei sale, singura lovitură de retaliere de larg răsunet pe care Rusia și-o poate permite e neconvențională: apelarea la armele nucleare tactice. Dar, ironic și paradoxal, nu-și poate permite acest lux. Dacă lovitura încasată de Podul Crimeea are potențial uriaș de a antrena în haos peninsula anexată și, pe cale de consecință, de a antrena căderea regimului Putin, la un moment dat, tentativa de a utiliza arme nucleare pe frontul ucrainean va accelera la viteze hiper-luminice procesul de detronare. Iar dacă Rusia se va dovedi incapabilă să răspundă, convențional, pe măsura loviturii încasate, atunci vulnerabilitatea lui Vladimir Putin se va vedea din Lună, iar într-o țară ca Rusia mirosul de sânge, la nivelul masculului Alfa, riscă să-l cadorisească pe despot cu noi hemoragii; iar unele dintre ele pot fi fatale.
În al doilea rând, pentru populația din Crimeea nimic nu va mai fi ca înainte. Practic, pentru fiecare individ de acolo, indiferent de simțămintele sale față de Moscova, lumea, vița și timpul se vor împărți în „înainte” și „după” 8 octombrie. De sâmbătă, în Crimeea nimic nu mai e sigur, pentru nimeni. Oamenii au simțit asta din primele clipe ale exploziei, dovadă viscerală fiind cozile la combustibil (urmează probabil nebunia din supermarketuri și apoi tentative de a părăsi zona, care pe unde poate). Atenție: lovirea podului vine la puțină vreme după ce ucrainenii demonstraseră că pot face să fumege obiective strategice rusești din Crimeea, situate în adâncime (lucru menționat și în debutul textului).
În al treilea rând, devin de interes ecourile pe plan internațional pe care le va avea superba explozie de pe Podul Crimeea.
Ceea ce poate fi dedus deja și formulat ca atare e următorul lucru: „atingerea” Crimeei încetează să mai fie un subiect tabu, iar asta e valabil pentru absolut toată lumea: ucraineni, ruși, occidentali. De altfel, cei opt ani scurși de la anexarea ilegală, în care tabu-ul a funcționat, nu au dus, iată, la evitarea războiului total.
Distrugerea lungului și costisitorului pod al lui Putin echivalează practic cu deschiderea unei epoci noi în relațiile internaționale, cu care unele capitale se acomodaseră deja în forul interior, pe fondul dinamicii frontului din ultimele două luni, iar alte capitale se vor acomoda în ritm de marș forțat după momentul 8 octombrie 2022.
În orice caz, înclin să cred că recucerirea Crimeei și, evident, a teritoriilor ucrainene ocupate și apoi anexate de Rusia după 24 februarie 2022, fusese asumată de ceva vreme de către aceia dintre aliați care-i furnizează Ucrainei partea decisivă de ajutor.
De exemplu, ar fi greu de interpretat altfel livrarea a 18 noi sisteme HIMARS, în condițiile în care aceste sisteme dovediseră deja că sunt acolo pentru întoarce soarta frontului și că pot face asta rapid și sustenabil, dar și în condițiile în care astfel de sisteme lovesc în adâncime și cu precizie. Cum primele loturi de sisteme HIMARS nu au fost pierdute în totalitate (nici măcar propaganda rusă nu a debitat astfel de idei), devine tot mai la îndemână ideea că introducerea noului lot pe front vizează mai degrabă lărgirea acestuia din urmă. Iar cum contraofensiva ucraineană câștigă teren în est și sud, croindu-și spații largi inclusiv spre teritoriile recent anexate, ea aduce încă și mai mult în bătaia puștii și rachetei inclusiv teritoriul peninsulei Crimeea.
Dărâmarea Podului Crimeea nu a marcat debutul campaniei de recucerire a peninsulei de către ucraineni (cum ziceam mai sus, semnalul concret fusese dat ceva mai devreme, prin distrugerea unei baze aeriene ruse), dar a marcat un punct de inflexiune fundamental în economia generală a războiului declanșat de Rusia. Și, foarte probabil, va arunca Moscova într-un vertij din care scapă cine poate, doar că nu prea pot scăpa prea mulți.
Închei reluând, în rândurile de mai jos, câteva pasaje din ceea ce scriam în 5 mai, într-un text intitulat sec – A început procesul de revenire accelerată a Crimeei la Ucraina:
- Fără ocolișuri și lovituri cu manta, ideea principală a acestui text e simplă: revenirea Crimeei la matca ucraineană nu mai este o chestiune de DACĂ sau eventual de CÂND în termeni generaționali, ci de CÂND în termenii unei proximități temporale de vis. De vis frumos – având în vedere că o asemenea recuperare teritorială nu poate fi descrisă decât astfel – și totodată de vis urât – luând în considerare circumstanțele teribile, în costuri umane și economice, care favorizează accelerarea unui asemenea proces.
- Da, după înfrângerea armatei ruse în ofensiva de capturare a Kievului, bate tot mai tare la ușă înfrângerea în ofensiva din Donbas, pentru și aceasta din urmă să fie urmată de înfrângerea politico-militară a Rusiei în Crimeea.
- Sub satârul falimentului militar în Ucraina și al falimentului economic, din cauza sancțiunilor, noua putere rusă de tranziție va avea de iscălit documente greu de digerat pentru siloviki, dar și inevitabile, iar unele dintre ele aproape ireductibile. Bănuiala naturală este că undeva în fruntea priorităților, la nivelul concesiilor care-i revin Moscovei, se vor afla eliberarea totală a Donbasului și înapoierea Crimeei, teritoriu care, de drept, nu a fost recunoscut nici măcar de China ca aparținând Rusiei lui Putin.
- În ce fel poate pierde Rusia Crimeea anexată? Ei bine, nu neapărat în același fel – militar – în care a pierdut Kievul și în care se pregătește să piardă Donbasul. Este posibil și astfel, dar nu este neapărat și necesar. Chiuretarea Crimeei din corpul bolnav al Rusiei poate fi făcută și la „masa verde”, altfel spus cu minime, până aproape de zero, intervenții militare. Epuizarea armatei ruse în Donbas înseamnă epuizarea armatei ruse în general, pe frontul ucrainean în general și pe termen scurt, cel puțin. Epuizarea armatei ruse înseamnă și epuizarea argumentelor politice (deja tot mai puține) pe care Putin le mai are în buzunar pentru a se agăța de zidurile Kremlinului și mai ales pentru tolerarea lui la putere de către complexul sistem securistico-militar de la Moscova.
- Eșecul în Donbas, coroborat eventual cu debarcarea lui Putin ar însemna un nou început în „dialogul” strategic dintre Rusia și Vest, dintre Rusia și Ucraina. Concesii mari și foarte mari, acesta va fi cuvântul de ordine e care orice nouă garnitură de putere care-i succede lui Putin va trebui să le facă. Sub satârul falimentului militar în Ucraina și al falimentului economic, din cauza sancțiunilor, noua putere rusă de tranziție va avea de iscălit documente greu de digerat pentru siloviki, dar și inevitabile, iar unele dintre ele aproape ireductibile. Bănuiala naturală este că undeva în fruntea priorităților, la nivelul concesiilor care-i revin Moscovei, se vor afla eliberarea totală a Donbasului și înapoierea Crimeei, teritoriu care, de drept, nu a fost recunoscut nici măcar de China ca aparținând Rusiei lui Putin.
- În lanțul de negocieri și de dictate la care ne putem aștepta după eliberarea Ucrainei de armata rusă, e greu de crezut că Crimeea nu va fi o verigă fundamentală, adică obiectul unora dintre tranzacțiile la care Moscova va fi forțată și pe care, indiferent de ceea ce vrea sau nu vrea, va fi în situația de a le accepta. Și, vorba aia, dacă nu acum, atunci când?
- În fine, mai este un argument pentru care are toate șansele să devină realitate aparent prea ambițioasa idee de întoarcere a Crimeei la Ucraina: caracterul de victorie à la Pyrrus, pe care l-a avut anexarea ilegală din martie 2014.Materialul integral, din 5 mai – AICI
